Poșeta Pandorei

Pandora era o femeie ca oricare alta. Sau cel puțin așa se vedea ea. Pandora nu era nici frumoasă nici urâtă, nici slabă nici grasă, nici deșteaptă nici proastă, nici cultă nici incultă. Pandora pur și simplu era. Sau cel puțin așa credea ea.

Pandora avea un mare defect.  Pandora credea în oameni. Atunci când cineva îi spunea că luptă pentru protecția animalelor, Pandora pur și simplu credea ad literam…pentru că și ea încerca să facă același lucru. Pandora nu își putea imagina că cineva ar putea minți în legătură cu un asemenea subiect doar ca să îi facă ei pe plac. Pentru că deși Pandora era o femeie perfect normală multă lume credea că ea, Pandora, nu era nici măcar pe departe normală. Mulți credeau că ea, Pandora, era frumoasă. Aceia se înșelau. Alții trăiau cu convingerea că Pandora este înțeleaptă. Și aceștia se înșelau. Cei mai puțini, dar cei mai zgomotoși, credeau că ea, Pandora, are un crez. Nici pe departe. Biata de ea trăia fiecare clipă pe rând, încecând din răsputeri  să nu se sufoce sub rutina cotidiană. Pandora pur și simplu ființa. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

Așa că nu i s-a părut nimic ciudat atunci când într-o zi, un om, un om ca oricare altul, a venit către ea și i-a întins o poșetă spunându-i:

”Te rog acceptă acest dar. Este un dar de preț. Este o poșetă. Dar ai grijă ce pui în ea. Soarta omenirii depinde de asta.”

Pandora așadar i-a zâmbit bunului om, gândindu-se că oricum soarta omenirii nu are cum  să depindă de o femeie obișnuită așa ca ea, și a luat poșeta ca pe un dar firesc. Apoi a trecut mai departe . Mulți ani a și uitat de poșetă. Nu că poșeta ar fi avut ceva. Dar ei pur și simplu nu îi trebuia. Așa că a purtat-o o vreme apoi a pus-o deoparte ca pe  orice alt obiect care nu se mai potrivea cu vremurile..

Anii au trecut. Vintage-ul a devenit modern. Pandora era acum trecută de prima tinerețe și vroia să scape de orice i-ar fi reamintit de asta. Așa că s-a apucat să facă curat în dulap. Rochii, pantofi, poșete…nimic nu scăpa triajului. Nici măcar vechea poșetă.

Și mai era un șervețel vechi. Probabil că își stersese nasul  cu ocazia uneia din inepuizabilele ei alergii. Nu fusese bolnavă în viața ei. Nu de o boală serioasă, cel puțin. Prietenii ei mureau de cancer…duodenar, limfatic, osos…ea suferea de alergii…uneori chestia asta o complexa…chiar rămânea fără subiecte comune de conversație..uneori, în secret, și-ar fi dorit și ea să fii suferit de vreo boală fatală pe care să o fii învins miraculos…atunci ar fi avut și ea un subiect decent de conversație.

Și mai era și o cartelă utilizată de metrou. Oare de când nu mai mersese cu metroul?…De pe vremea de când lucra pe un post amărât de intern. Pe vremea aceea avea ambiții mari. Visa la o vilă de lux…undeva cât mai aproape de centru dacă s-ar fi putut..utopie evident…dar ea visa…Mai visa la o mașină hibrid și la un soț bogat. Un soț care să o poarte la braț ca pe un trofeu de preț. Cel mai de preț trofeu. A zâmbit amintindu-și. Vise de fată prostuță.

Nici n-ar fi putut fi altfel. Numai o fată prostuță și-ar fi ținut jurnalul în poșetă. Pentru că exact aceasta a fost următorul obiect pe care l-a găsit în poșetă. Un carnețel cu un mic unicorn alb desenat pe copertă. Și cu mulți unicorni multicolori ascunși între paginile sale.  Pagini umplute cu un scris mic și ordonat. Aproape prea mic pentru a putea fi lizibil. Ca și cum i-ar fi fost frică să se arate ochilor curioși.

Acum că nu mai rămăsese nimic în ea poșeta părea să-și fi pierdut menirea. Așa că Pandorei i se făcu milă și puse înapoi obiectele scoase. Unul câte unul acestea își regăsiră culcușul primitor în care dormiseră atâția ani.  Toate cu excepția micilor unicorni sfioși. Pentru că până și Pandora știa că aceștia nu au ce căuta într-o poșetă.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru concursul organizat de Reeija, magazin online ce oferă genți de piele.

Destinație de vacanță

Mama mi-ai promis că mergem în Delta Dunării, este replica plină de reproș pe care o aud de la un timp încoace de la fiica mea, ca un fel de memento al lucrurilor pe care nu am reușit să le facem în ultimii ani.

Da, i-am promis că o duc în Deltă încă de când avea câțiva anișori și, nu mai știu pornind de la ce, i-am explicat diferențele dintre o deltă și un estuar.

Acum trei ani am reușit să ajungem până la Tulcea în căutarea Muzeului de istorie și arheologie și, la sfatul unor prieteni, am vizitat și acvariul. Acvariul în sine este micuț, dar drăguț, oricum mult mai interesant decât cel din Constanța, dar ceea ce i-a atras piticului în mod deosebit atenția a fost o serie de diorame multimedia reprezentând…evident ecosistemul Delta Dunării.

Între timp imaginația i-a tot fost ațâțată: ba de prietenii plecați la pescuit și întorși cu un sac de pește (cumpărat de cele mai multe ori) și doi de povești (probabil cumpărate și acelea), ba de povestirile bunicii care, copil fiind, străbătea Dunărea, în fiecare an împreună cu mama sa, pe un fel de pontoane-dormitor trase de vaporașe….

Pentru mine, oricât de ispititoare ar fi plimbările pe canale în căutarea coloniilor de pelicani, oricât de tentantă mi s-ar părea degustarea mâncărurilor tradiționale, Delta Dunării a fost întotdeauna asociată cu roiuri nesfârșite de țânțari, fugărindu-mă, înțepâdu-mă, torturându-mă. Pentru că este lucru verificat: dacă există un singur țânțar pe o rază de un kilometru pe mine îl veți găsi. Iar dovada trecerii sale va fi o umflătură mare, roșie care nu mă va părăsi câteva săptămâni.   

Dar presimt că momentul în care nu voi mai putea folosi ca pretext alergia mea se apropie. Că anul acesta degeaba îi voi propune o vacanță exotică (am ochit eu o excursie in Dubai). Până la urmă o promisiune trebuie ținută.

Domnule, aveți un colet din România.

L-am cunoscut anul trecut. Pe Internet. L-am cunoscut într-o perioadă în care toate îmi mergeau prost: eram în mijlocul unui divorț, profesional eram la pământ și în consecință și financiar, și ca o reacție firească la stress organismul meu cedase fizic. Cu alte cuvinte eram o epavă.  Nu îmi mai amintesc exact cum l-am cunoscut. Cert este în ultimul an mi-a fost alături atunci când am avut nevoie. Chiar dacă uneori nu ne-am scris câte o lună întreagă pentru ca apoi să ne scriem în fiecare zi.

Partea frumoasă este că, deși locuiește la câteva mii de kilometri depărtare, am reușit să ne cunoaștem și față în față. Fiind o persoană care călătorește foarte mult (pasiunea sa fiind ciclismul) și-a organizat în așa fel traseele încât să vină să mă viziteze. Și mai mult decât atât, aflând despre colecția mea de vederi, mi-a dăruit toate vederile primite de el de la prieteni de-a lungul timpului. În total câteva sute, frumos ordonate într-o cutie și organizate pe țări. Le-am luat cu mâinile tremurând de emoție. Încă n-am apucat să o admir pe fiecare în parte…

Și chiar atunci am hotărât că trebuie să îl surprind cu un cadou la rândul meu. Un cadou special pe care să îl primească într- o zi cu totul aleatoare. Și chiar vedeam cu ochii minții cum va suna cineva la ușă și el va fi foarte contrariat pentru că nu aștepta pe nimeni. Iar surpriza îi va fi și mai mare când va afla că a primit un colet din România. Va semna de primire și apoi va rupe imediat ambalajul standard pentru  a descoperi cu uimire o superbă cutie de cadou. Iar înăuntru va fi…și aici mintea mea a devenit foarte confuză: ce va fi înăuntru?…

Nu știu alții cum sunt dar pentru mine alegerea unui cadou este o acțiune minuțios pregătită. Studiez persoana cu câteva luni înainte, cum se îmbracă, poartă sau nu bijuterii, folosește produse de machiaj; rețin întotdeauna când cineva spune că își dorește ceva sau menționează vreun obiect pe care l-a văzut și i-a plăcut. Dacă este o persoană apropiată îi inspectez casa în speranța că voi descoperi ceva de care are nevoie, sau vreo decorațiune care s-ar potrivi. Ce mai: mă transform într-un veritabil spion al cadourilor. Și de aceea urăsc să fac cadouri persoanelor pe care nu le cunosc.

De data aceasta însă nu era cazul pentru că îi cunosc destul de bine pasiunile. Mai corect spus unica pasiune, cea care îi dictează și stilul de viață. Cum nu pune preț pe vestimentație și nu poartă nici un fel de accesorii acestea au ieșit din start din calcul. Oricum ar fi foșt o alegere mult prea banală. Și eu aveam nevoie de ceva deosebit. Așa că m-am hotărât să încep căutarea obiectului perfect în magazinele de cadouri online. De fapt, căutarea a durat doar câteva minute pentru că magazinul pe care mă bazez întotdeauna nu m-a dezamăgit nici de această dată. Am găsit imediat cadoul ideal. Un produs românesc de tradiție prezentat într-o formă inedită. Ceva reprezentativ atât pentru mine cât și pentru el.

Și mai există un detaliu foarte important , care m-a cucerit pe mine încă de la început la Borealy: toate produsele sunt livrate superb ambalate, în cutii de cadouri elegante. Astfel încât  nu mai trebuie să caut eu o hârtie de ambalaj asortată și panglică și să mă chinui să-l împachetez cât mai artistic. O vor face profesioniștii pentru mine.

Așa că acum nu mi-a mai rămas decât să aștept. Și între timp vizualizez cu ochii minții cum va suna cineva la ușa lui și el va fi foarte contrariat  pentru că nu aștepta pe nimeni. Iar surpriza îi va fi și mai mare când va afla că a primit un colet din România. Va semna de primire și apoi va rupe imediat ambalajul standard pentru  a descoperi cu uimire o superbă cutie de cadou. Iar înăuntru va fi ….

Articol scris pentru Etapa 11 a competiției SuperBlog 2012.

Alegeri contemporane

De multe ori m-am întrebat care ar fi fost alegerile bunicii dacă ar fi fost contemporană cu noi? Ce fel de muzică ar fi ascultat, cum ar fi mirosit parfumul ei, i-ar fi plăcut să conducă și ce fel de mașină ar fi condus…

Aproape nu mi-am cunoscut bunica. Dar chiar și în puținele ocazii în care am văzut-o, și în ciuda vârstei înaintate, primul lucru care m-a frapat întotdeauna a fost frumusețea sa. O frumusețe înseninată de înțelepciunea acumulată de-a lungul unei vieți cu turnuri neașteptate. O frumusețe confirmată de portretele pe care i le făcuse bunicul de-a lungul timpului și în care arăta parcă desprinsă dintr-un film din epoca de aur a Hollywood-ului.

Chiar și atunci când am cunoscut-o își purta părul alb aranjat în bucle perfecte și nu ieșea niciodată din casă fără să se dea cu un ruj de un corai intens, culoare pe care nu am mai văzut-o să arate atât de bine pe buzele nimănui în afară de ea. Bunica era rafinată. Și îi plăcea să fie înconjurată de lucruri rafinate.

Dar bunica a fost mult mai mult decât o imagine frumoasă. A fost  liantul care a ținut familia unită în vremuri grele, a fost mama care a crescut, uneori cu sacrificii enorme, doi băieți, a fost soția care a stat alături de soțul său atunci când poate mulți alții ar fi căutat o scăpare personală (și aici mă refer la anii tulburi de după 1945). Cred că în acele momente grele  i-ar fi plăcut din când în când să se urce la volan și să conducă fără țintă, ascultând muzică redată impecabil de un sistem performant, așa cum fac și eu uneori când simt nevoia să îmi limpezesc gândurile.

În ciuda mult prea puținului timp petrecut alături de ea simt că o cunosc destul de bine. A fost și rămâne personalitatea feminină marcantă a familiei noastre. Și sunt sigură că ar fi adorat să conducă. O mașină puternică dar silențioasă, o mașină sigură dar sofisticată. O mașină care să iasă în evidență printr-un rafinament discret. O mașină remarcabilă așa ca ea.

Și în imaginația mea o văd dându-se jos de la volanul unei Toyota Avensis, a cărei vopsea albastru oțel metalizat îi pune perfect în evidență tenul alb și ochii albaștrii. Pentru că bunica știa că detaliile fac diferența.

Articol scris pentru SuperBlog 2012.

M-am hotărât: să fie SuperBlog 2012

De aproape o săptămână tot oscilez între a mă înscrie sau a nu mă înscrie la SuperBlog 2012.

Până la urmă am hotărât că dacă tot am acceptat în ultimul timp toate provocările care mi-au apărut în cale, trebuie să o accept și pe aceasta. Recunosc: îmi va fi extrem de greu să scriu pe o temă dată având în vedere că până acum am scris exclusiv de plăcere. Dar dacă voi reuși să ajung la final va reprezenta pentru mine una din cele mai mari realizări pentru acest an. Și cu siguranță îmi voi acorda un premiu!

Iar pentru puținii dar fidelii mei cititori, cărora încă nu am apucat să le mulțumesc pentru susținere, așa că o fac acum, sper să nu fie prea supărătoare abaterea de la subiectele cu care i-am obișnuit până acum.

Așa că: să fie SuperBlog 2012.

Din nou la joacă

Sâmbăta aceasta ne-am lăsat pe mâna celor de la ”Mission Colors” să ne organizeze joaca. Și nu am regretat. A fost distractiv, a fost captivant și nu în ultimul rând a fost…obositor. Cel puțin copilul mai avea puțin și cădea lat la un moment dat  dar… spiritul competitiv a învins și și-a forțat limitele reușind să termine cursa.

Despre ce cursă vorbesc? presupun că vă întrebați. Ei bine, cei de la ”Mission Colors” ne-au propus să descoperim Brașovul într-un mod inedit, într-o cursă cu indicii și puzzle-uri. Totul contra timp, evident.

Partea cea mai distractivă a fost în momentul în care am ajuns la sediul asociației și m-am trezit înconjurată de copii și adolescenți. Și câteva profesoare. Reacția mea inițială a fost că am greșit locația, dar mi s-a spus că doar copiii s-au mai înscris. Și noi ”echipa teribilă” , de fapt echipa ”Copilul în oraș”: respectiv subsemnata, copilul și mama mea.  Am deținut recordul absolut de vârstă în ambele sensuri: si seniori și juniori. 🙂

Dar asta nu ne-a împiedicat să avem o după-amiază cu adevărat frumoasă. În octombrie se va organiza un nou joc și categoric vom participa. Ceea ce sper este să văd și alți ”copii mari” participând, pentru că uneori mă simt ca și cum aș fi ultimul adult din România care nu a uitat să se joace.

Bilanțul unui an de școală – prima parte

În ultima săptămână toate activitățile noastre au gravitat în jurul copilului, respectiv a ceremoniilor legate de închiderea anului școlar: serbarea clasei, serbarea de premiere, ultimele cursuri ale diferitelor activități extracurriculare. Evident toată  această agitație m-a făcut să stau un moment și să mă gândesc: ce a însemnat pentru copil primul an de școală, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?!

În primul rând trebuie să precizez că au existat emoții legate de adaptare, având în vedere că fetița mea nu a mers la grădiniță decât vreo două luni, adică nu a fost deloc la grădiniță. Pentru învățătoare, pentru care nu pot să am decât cuvinte de laudă – asta e, piticul meu e norocos în general- emoțiile cred că au fost mai mari decât pentru noi familia, pentru că a ținut neapărat să îmi atragă atenția la ultima serbare asupra evoluției fiicei mele și asupra dezinvolturei și siguranței de sine pe care a etalat-o. Ei bine, eu personal nici nu mă așteptam la altceva, eu pentru adaptarea la program îmi făceam probleme și nu pentru integrarea în colectiv. Și aici cred că ne-am lovit pentru prima dată de prejudecata legată de socializarea cât mai timpurie a copiilor. Eu întotdeauna am mers pe ideea de a ține cât mai mult copilul în afara mediului instituționalizat (dacă legea mi-ar fi permis aș fi optat pentru învățământul în particular pentru anii de școală primară) și asta pentru că sunt de părere că doar așa își poate defini cu adevărat individualitatea și un set de valori personale după care se va ghida o viață întreagă. Bineînțeles, cu condiția existenței  timpului necesar pentru a te ocupa de formarea copilului  și posibilitatea financiară de a-i asigura materiale didactice și activități educaționale – dar despre asta cred că voi scrie altădată.

Ca să revenim  la subiect:  care au fost  plusurile și minusurile clasei întâi?

Un plus îl reprezintă în primul rând faptul că fetița mea a căpătat o încredere de sine extraordinară, o încredere în forțele proprii și o încăpățânare incredibile. La asta au contribuit mai ales concursurile școlare la care a participat, absolut benevol – niciodată nu i s-a impus participarea, întotdeauna a fost opțiunea ei.  Pe de altă parte putem bifa încăpățânarea și la minusuri.

Un alt plus îl consider spiritul competitiv sănătos pe care l-a dezvoltat. Și acesta tot datorită talentului pedagogic al învățătoarei care a ghidat acest spirit, existent în formă latentă în orice copil, către competițiile școlare și nu către competitivitatea nesănătoasă în cadrul clasei. Nu neg, o ierarhie va exista întotdeauna în orice comunitate, în orice mediu ar fi ea, dar proiectarea ambițiilor personale asupra copiilor nu duce niciodată la nimic bun. Niciodată nu spuneți unui copil: trebuie să fii primul, ci spuneți-i în schimb: trebuie să dai tot ceea ce poți pentru a realiza cât mai bine ceea ce ai de făcut, astfel încât tu să fii mulțumit de rezultatul muncii tale.  Nu îmi place să dau sfaturi, dar acesta este un sfat. Pentru că din experiența mea ca părinte am văzut că funcționează și pentru că astfel copilul va lupta pentru el și pentru mulțumirea izvorâtă din conștiința unui lucru bine făcut, chiar dacă nu întotdeauna apreciat la justa-i valoare, și nu pentru a obține premiul cel mare – eșecul afectându-l în mare măsură în acest caz. Sau, cazul cel mai nefericit, copilul obține rezultate academice bune doar  pentru a nu-și dezamăgi părinții (exemplul perfect de formă fără fundament).