Păcatul de a se fi născut

”M-am născut acum …ceva timp. Este foarte greu să spun acum cât timp pentru că oricum nu văd dacă este zi sau noapte. De când m-am născut mama a plecat de câteva ori de lângă noi. Am știut că a plecat pentru că brusc s-a făcut frig. Și eu, împreună cu frații și surorile mele, am început să ne strângem unii în alții și să plângem. Să plângem tare din adâncul ființei noastre pentru ca să ne audă și să vină înapoi. Și venea de fiecare dată. Și atunci căutam corpul său cald mirosind atât de bine și încet încet îmi croiam loc către sfârcurile sale pline de lapte. Și sugeam. Sugeam până simțeam că nu mai încape nici măcar o picătură în mine și adormeam în timp ce limba ei caldă mă spăla din cap până în picioare, și îmi impregna toată ființa cu mirosul ei..care devenea al meu, al fraților mei..al nostru.

Acum mama a plecat iar. Și din nou ne-am strâns unii în ceilalți și din nou am plâns. Întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare până ce n-am mai avut pic de suflu, până ce n-am mai putut să plângem și am adormit înghesuiți unii în ceilalți, fiecare căutând să regăsească în frații săi mirosul mamei.

Ne-a trezit o atingere caldă. O atingere ciudată, de piele fără păr. O atingere cu un miros pe care nu îl mai întâlnisem până atunci. M-am simțit ridicat și mii de ace ascuțite de frig s-au înfipt în mine. Spaima și durerea m-au lovit atât de brusc încât am uitat și să plâng. În jur totul rece.

Apoi am simțit ceva cald lângă mine. Mirosul fratelui meu. Tăcut. Înfrigurat. Ne-am lipit unul de altul. Încet, încet, frații și surorile mele s-au prăvălit peste mine. Corpuri calde, tăcute, înspăimântate. Ne-am înghesuit unii în alții, și îmbărbătați de mirosul cunoscut am început să scâncim în cor. Mama…

Mama nu a venit. Rând pe rând frații mei au încetat să mai plângă. Nici eu nu mai am forță. Parcă nu mai simt nimic. Nici frigul, nici lăbuțele. Nici foamea. Nici durerea.”

Aceasta nu este o poveste originală. De fapt nu este nici măcar o poveste. Este relatarea unui fapt sordid. Este relatarea unei foarte scurte existențe. Este relatarea unei morți. Este relatarea a milioane de morți aruncați în zăpadă, în saci de gunoi, în râuri. Este relatarea morții umanității noastre.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Acest articol a fost scris în memoria tuturor ființelor care sunt condamnate la moarte pentru păcatul de a se fi născut. Și îl înscriu la Etapa 3 a Concursului de proză scurtă.

Au mai scris pe aceeași temă :

Abisurile

Vavaly

Călători în jurul lumii

Blog D’Agatha

Spes

Monolog

Mâna lui a ezitat o fracțiune de secundă înainte de a lua  nota de plată. O ezitare aproape imperceptibilă.

-De data asta plătesc eu, i-am spus zâmbind și i-am luat nota din mână. Doar eu am fost cea care te-a chemat să mă asculți cum îmi plâng de milă. Data viitoare plătești tu.

Cinci minute mai târziu mă aflu în mașină îndreptându-mă spre casă.  Șoseaua se deschide  în fața mea monotonă și cenușie. Cam ca și monologurile mele. Uneori mă întreb cum de mai are răbdarea să le asculte. Dar el este acolo, veșnic răbdător.

Prietenia nostră a început în vremea facultății. Atunci el vorbea și eu ascultam. Apoi lucrurile s-au schimbat, fiecare a plecat pe drumul său.  După câțiva ani ne-am regăsit întâmplător și de atunci, o dată la câteva luni, ne întâlnim să mai povestim despre ce s-a mai întâmplat în viața noastră. Dar oare ce s-o fi întâmplat în viața lui?…Acum trei ani era cu tipa aia…. Și s-au despărțit. Parcă la un moment dat își schimbase și locul de muncă. Și acum o mai lucra tot acolo? Poate că nu. Poate că din cauza aceasta are probleme cu banii….Dar n-a zis nimic. De fapt, niciodată nu zice nimic. Îl întreb ce mai face. Răspunde scurt ”la fel cum știi”, după care încep eu să vorbesc despre mine.

Opresc mașina în parcarea din mijlocul câmpului. O acvilă stă zgribulită pe un dâmb de pământ la câțiva zeci de metri de șosea. Zgribulită și atentă. Acum zece ani drumul spre casă era străjuit de plopi înalți. Astfel nu aveai cum să te rătăcești nici pe cea mai deasă ceață. Între timp au tăiat copacii. Acvilele au rămas fără case. Iar drumul a devenit incert uneori.

Nu îmi vine să cred că după atâția ani nu știu mai multe despre prietenul meu decât despre canapeaua din biroul terapeutului. Și din nou mă întreb de ce mă suportă. Pe mine și monologurile mele monotone. Și nu pot să cred că nu mi-a spus nimic. Poate aș fi putut să îl ajut cu ceva. Cu un împrumut măcar. Mă uit la telefon. L-aș suna…dar dacă nu a spus nimic…poate îl jignesc…suntem totuși prieteni de atâta timp…ar fi putut să spună ceva…poate că a vrut și nu am fost atentă…ar fi trebuit să mă facă atentă.

Pornesc motorul și mă îndrept către casă. Șoseaua se deschide monotonă și cenușie înaintea mea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa numărul 1 a Concursului de proză scurtă.

Au mai scris pe aceaași temă:

Călători în jurul lumii

Abisurile

Spes

Blog d’Agatha

Vavaly