Domnul Lucy și obiectul misterios

Da, da. Ați citit bine nu este o greșeală. Domnul Lucy . De fapt numele lui este Lucifer, botezat după motanul din filmul de animație Cenusăreasa, și ,după cum corect ați intuit, este un motan complet negru. Dar noi îi spunem scurt Lucy

Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc s-a petrecut acum câțiva ani (nu mulți) pe când  fetița mea încă nu era la școală și petrecea o bună parte din timp cu dădaca. Și nu pentru că n-aș fi avut încredere în dădacă, pentru că în anii în care a lucrat pentru mine nu mi-a dat nici măcar o clipă motive să mă îndoiesc de ea, ci pentru că nu vroiam să pierd atâtea ore din viața copilului meu, ore pe care nu aș mai fi avut niciodată cum să le recuperez, am hotărât să instalez un sistem de monitorizare video a locuinței, cu accent pe ariile unde își desfășura cea mică preponderent activitatea.

După ce am cercetat oferta existentă și am mai întrebat câțiva prieteni am optat pentru o cameră Edimax, care mi s-a părut mie că se potrivește cel mai bine cerințelor. Și care nici nu necesita experiența unui specialist atestat pentru a fi montată. De fapt, până și o persoană ca mine, care își pierde răbdarea și când trebuie să instaleze un periferic nou la sistemul de calcul, a reușit să instaleze camera fără să se enerveze. Da. Am instalat-o singură și încă sunt foarte mândră de această realizare (realist vorbind realizarea este a celor care au conceput și dezvoltat sistemul Plug and View, dar pentru ego-ul meu este mai bine să cred că sunt un geniu al tehnologiei).

Să lăsăm totuși ego-ul meu și să ne întoarcem la întâmplarea noastră. Eram cu fetița în oraș, ne odihneam după o plimbare pe sub Tâmpa și ne luasem un suc, când primesc un e-mail. Scot telefonul și surpriză: camera mea de supraveghere îmi trimisese un videoclip. Și uitasem că îmi instalasem  de dimineață Android EdiView ca să pot vedea ce-mi face odorul și când nu sunt la birou. Doar că acum odorul era cu mine, așa că nu putea fi vorba decât de una dintre pisici. Și aveam dreptate: domnul Lucy, tinerel și extrem de curios ca orice pisică , scosese, nu știu de pe unde, un obiect mic cu care se juca de mama focului. Îl arunca în aer, îl lăsa să cadă,  pentru ca apoi să îl pândească și să se arunce ca un arc asupra lui. După care, obosit sau plictisit de acest joc, s-a trântit pe spate, a luat obiectul între lăbuțele din față și și-a înfipt dinții în el… instantaneu sărind în aer cel puțin o jumătate de metru și aruncând în același timp obiectul misterios în mijlocul sufrageriei. Apoi s-a depărtat o distanță considerabilă, s-a zbârlit tot și a început să-l scuipe furios și speriat în același timp. Blana de pe spinare îi era zbârlită toată, iar orice veveriță ar fi fost invidioasă pe  mândrețea lui de coadă. Înconjura obiectul în cercuri largi, furișându-se pe după picioarele scaunelor, iar din când în când se apropia, îi dădea o gheară scurtă și se retrăgea la loc (totul petrecându-se în câteva fracțiuni de secundă).

Fetița mea care, curioasă ca orice copil, venise și ea să se uite râdea de se prăpădea. Eu nu reușeam să mă hotărăsc cum să reacționez: pe de o parte imaginile erau extrem de amunzante și nu  mă putea abține să nu râd la rândul meu, dar, pe de altă parte, eram și foarte îngrijorată pentru că nu reușeam să îmi dau seama ce este  totuși acel obiect misterios. Ceilalți clienți ai terasei pe care ne aflam ne priveau o parte amuzați (mai ales că fiica mea are cel mai molipsitor râs pe care l-am auzit vreodată), o parte vizibil deranjați de reacția copilului,  o parte pur și simplu intrigați. Cert este că devenisem, la rândul nostru, centrul atenției.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

După vreo două ore ajungem și noi acasă. Motanul pândea nemișcat de sub un scaun obiectul misterios. Camera de supraveghere dormea cuminte nedetectând nici un fel de mișcare. Aprind lumina și mă apropii cu precauție. Ridic obiectul. Moment în care izbucnesc într-un hohot nestăvilit de râs. În acelați timp primesc un e-mail pe telefon. Îl deschid și veselia capătă proporții maxime în timp ce urmăresc filmarea cu mine apropiindu-mă tiptil de un..ardei iute uscat. Iar în tot acest timp un copilaș și un motan mă privesc cu ochi mari de uimire.

Articol scris pentru Etapa 10 a competiției SuperBlog 2012.

Publicitate

Prejudecăți

Majoritatea celor care urmăresc acest blog sunt la curent cu preocupările mele în domeniul artizanatului și al educației non-formale. Astăzi, stând de vorbă cu un părinte, am avut neplăcuta surpriză de a fi întrebată dacă am avut vreodată vreun băiat care  să participe la astfel de activități pentru că nu i se par potrivite.

Când noi ca părinți pornim din start cu astfel de idei preconcepute despre ce ar trebui să facă un băiat și ce o fetiță, nu cred că ar trebui să ne mai mire nimic. Nu ar trebui să ne plângem de prejudecățile copiilor noștrii, nu ar trebui să ne deranjeze discriminarea. Pentru că noi suntem cei care le sădim, ba chiar mai mult, avem grijă să crească și să se dezvolte.

Mă opresc aici. Dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la toate prejudecățile posibile despre sexe și  activitățile pe acestea ar trebui, sau nu ar trebui să le facă. Despre cum femeia ar trebui să stea la cratiță, dar oare câți maeștrii bucătari femei există? Despre cum a te preocupa de aspect nu este un lucru masculin și totuși, cu câteva excepții notabile, marile nume în design și styling sunt toți bărbați.

Și nici nu înțeleg prea bine ce nu este potrivit: să fie creativ? să învețe lucruri noi? să învețe să se exprime? să iubească frumosul? Dar oare ce este potrivit? Să bată mingea în spatele blocului și să își bruscheze colegii de clasă? Să se joace ”de-a lupta” și să nu știe să articuleze două cuvinte? Sau să stea douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru în fața unui monitor îndepărtându-se complet de orice realitate și astfel alienându-se?

Nu știu. Poate sunt eu de vină. Poate uneori am senzația că trăiesc într-o altă societate. Într-o societate în care guvernează frumosul, bunul simț și toleranța. În care copiii sunt luminoși, optimiști și dornici de a se exprima. Și în care părinții  sunt modele de urmat și sunt preocupați de dezvoltarea personalității copilului lor. Poate…

 

A început sezonul de filme

Pentru că a început școala și nu mai avem atât de mult timp pentru hoinărit trebuie să ne orientăm către alte activități.  Una dintre activitățile noastre preferate pentrul sfârșitul de săptămână fiind vizionarea de filme, m-am gândit să vă prezint și vouă câte un film sau câte un desen animat în fiecare săptămână. În caz că sunteți în pană de inspirație.

Și pentru că oricum trebuie să încep de undeva voi începe cu filmul la care ne-am uitat în această seară. Este vorba de un film mai vechi, din 1985, Ladyhawke (Domnița Șoim). Fiind ceva mai vechi filmul, efectele speciale sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire. Totuși povestea este foarte frumoasă iar actorii și mai frumoși.

Pe scurt: fetiței i-a plăcut pentru că acțiunea se petrece în Evul Mediu, perioada ei favorită, și pentru personajul jucat de Matthew Broderick adolescent, respectiv micul, dar inteligentul și sufletistul, hoț de buzunare Phillipe Gaston alias ”Șoricelul”. Nota pe care i-a dat-o filmului a fost 9. Și copilul a văzut multe filme.

Mămicii, respectiv mie, mi-a plăcut pentru superba poveste de dragoste. Mi-a mai plăcut și pentru că  Michelle Pfeiffer  și Rutger Hauer sunt tineri și frumoși. Atât de frumoși încât le treci cu vederea faptul că nu știu să joace. Cel puțin cel din urmă. Și mi-a mai plăcut și umorul relației micului hoț cu divinitatea. De fapt, personajul întruchipat de Matthew Broderick este singurul personaj autentic și clar definit. Cei doi îndrăgostiți sunt doar arhetipuri. În concluzie pentru un film de văzut cu copilul vineri seara îi dau nota 8.

Era să uit să menționez nivelul de violență, un criteriu recent devenit important pentru mine. Nivelul de violență este mai mult decât moderat. Sunt câteva scene de luptă individuală perfect justificate în firul narațiunii. Iar de murit nu mor decât câteva personaje negative. Deci dacă ar fi sa fac o clasificare a nivelului de violență a filmelor și a animațiilor, dând note de la 0 la 10, unde 0 înseamnă absența totală a violenței iar 10 violența extremă, i-aș da un 6.

 

 

Mai multe sugestii de filme găsești aici.

Copilul se joacă…

Copilul se joacă… explorând forme. Și fără să-și dea seama creează jocuri de umbre și lumini.

Cinci motive pentru care merită să mergeți la ”Turnirul Cetăților”

Se pare că izul medieval devine refrenul verii. Previzibil – ne aflăm totuși în Transilvania.

Când am auzit de ”Turnirul Cetăților” trebuie să recunosc reticența mea în a mă deplasa, și asta pentru că am văzut ce în ce s-a transformat Festivalul de la Sighișoara în ultimii ani: aglomerație, fum de grătar, mici, țigani peste tot și cât se poate de mult kitsch.

Și totuși, m-am deplasat sâmbăta trecută la turnir, după care m-am mai deplasat și duminică, atât de încântată a fost fiica mea de tot ceea ce a văzut. Și de ce să nu recunosc că și eu m-am simțit foarte bine. Poate și faptul că au fost foarte puțini spectatori a contribuit la starea mea de confort. Numărul redus al spectatorilor s-a datorat în principal căldurii, dar și talentului de care dau dovadă organizatorii brașoveni în promovarea evenimentelor ( talent pe care l-am tot pomenit în postările mele).

Dar să trecem și la motivele anunțate în titlu:

1. Turnirul călare – un spectacol cu cai și cascadori, destul de spectaculos.
2. Cimpoierii din Transilvania- muzică de cea mai bună calitate. Din păcate nu au înregistrat nimic ( știu pentru că am întrebat).
3. Prezentarea armelor medievale și demonstrațiile de luptă
4. Dansurile domnițelor
5. Activitățile interactive- pe care vă las să le descoperiți singuri. Mai aveți două șanse: în Făgăraș sau în Feldioara.

Castelul viselor mele

Astăzi am fost întrebată dacă pot să postez ceva despre Bran, ceea ce m-a bucurat enorm pentru că oricum mă gândeam să o fac. Despre acest minunat castel aș putea să scriu pagini întregi pentru că a fost și va rămâne întotdeauna castelul viselor mele. Din câte rezidențe am vizitat până acum (palate, cetăți, fortărețe, vile…) Bran este singura în care mă visez locuind. Măcar pentru câteva zile. Camerele mici, trecerile neverosimil de scunde, scările răsucite și întortochiate, mobila sculptată, aerul misterios (datorat în parte legăturii sale cu Vlad Țepeș) dar și senzația de locuință primitoare (creată de amenajările reginei Maria) îți crează o senzație unică de basm, întregită perfect de filmele mute ce rulează permanent în sala de cinematograf.

Senzația de întoarcere în timp este completată de micul, dar superbul, parc care îl înconjoară, în cadrul căruia găsiți amenajat și un frumos Muzeu al Satului.

Râșnov și împrejurimi

Cred că toată lumea a auzit de Cetatea Țărănească de la Râșnov. Pentru mine personal reprezintă unul din obiectivele favorite așa că o vizitez în fiecare vară ( faptul că se află la 17 km de Brașov este un avantaj major).

De-a lungul anilor cetatea a suferit multiple transformări datorate diferiților săi administratori, inclusiv ”mutilarea” prin adăugarea de construcții din materiale moderne. Din fericire, în prezent se află într-un proces de restaurare, așa-zisele reconstituri fiind demolate integral, așa că puteți fi siguri că zidurile sunt cele autentice. Iar pentru amatorii de senzații tari se poate programa o coborâre în fântâna cetății la nu mai puțin de 100 m adâncime. Nu vă pot povesti senzația pentru că încă îmi fac curaj să încerc.

Iar dacă tot ajungeți în zonă faceți-vă timp și pentru vizitarea peșterii Valea Cetății. Este foarte frumoasă, iar traseul amenajat pentru turiști este ușor și o face ideală pentru copii.

Bilanțul unui an de școală – continuare

Nu știu de ce în momentul în care se proiectează mobilierul școlilor nu se ia în considerație necesitatea unei poziții corecte a copilului în timpul cursurilor. Un elev stă patru ore cel puțin pe un scaun și la o masă, pupitru, spuneți-i cum vreți, care îi deformează coloana și îi strică postura. Și nu este un fapt remarcat doar de mine. Toată copilăria mama mea s-a chinuit să îmi corecteze poziția coloanei. Și acum când stau în fața calculatorului o aud undeva în minte spunându-mi să stau dreaptă. Din păcate după șaisprezece ani de bănci incomode  răul a fost iremediabil făcut. Anul trecut în toamnă fetița mea avea o postură impecabilă ( chiar un pic prea impecabilă după lecțiile de balet). Acum stă cu umerii lăsați și aduși în față, încât am ajuns să mă plictisesc eu de câte ori îi atrag atenția să se îndrepte. Și nu este singura cu acest defect. Mă uitam la fotografia clasei de la serbarea de sfârșit de an și am senzația că mă uit la un grup de copii cu dizabilități – care de care mai strâmb, mai cocârjat, cu umerii unul mai sus și altul mai jos. Și mă gândesc că așa ceva nu poate fi normal și că în primul rând noi părinții ar trebui să luăm atitudine.

 

O altă problemă de care m-am izbit este că după un singur an de școală copilul a început nu mai gândească logic. Acum așteaptă să i se dea răspunsurile pe tavă iar în momentul în care întâlnește o problemă nouă care necesită raționament original îmi trântește imediat replica: ”nu am învățat asta”. Este uimitor cât de repede se poate distruge o muncă de șapte ani. Și nu îmi imaginam că va trebui să mă lupt cu propriul meu copil, pe care timp de șapte ani l-am forțat să își caute singur răspunsurile la întrebări – chiar dacă asta însemna să greșească uneori pentru ca apoi să își dea singur seama unde a greșit. De acest fenomen al contemplării mute și al încăpățânării de a nu gândi independent m-am izbit în perioada în care dădeam meditații și cred că este unul din motivele pentru care am și renunțat la acestea. Iar acum trăind experiența ca părinte devine cu atât mai frustrant. Oare scopul învățământului a devenit transformarea copiilor noștri în niște medii de stocare date, fără discernământ și fără a le oferi și instrumentele necesare pentru a le procesa?!

Bilanțul unui an de școală – prima parte

În ultima săptămână toate activitățile noastre au gravitat în jurul copilului, respectiv a ceremoniilor legate de închiderea anului școlar: serbarea clasei, serbarea de premiere, ultimele cursuri ale diferitelor activități extracurriculare. Evident toată  această agitație m-a făcut să stau un moment și să mă gândesc: ce a însemnat pentru copil primul an de școală, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?!

În primul rând trebuie să precizez că au existat emoții legate de adaptare, având în vedere că fetița mea nu a mers la grădiniță decât vreo două luni, adică nu a fost deloc la grădiniță. Pentru învățătoare, pentru care nu pot să am decât cuvinte de laudă – asta e, piticul meu e norocos în general- emoțiile cred că au fost mai mari decât pentru noi familia, pentru că a ținut neapărat să îmi atragă atenția la ultima serbare asupra evoluției fiicei mele și asupra dezinvolturei și siguranței de sine pe care a etalat-o. Ei bine, eu personal nici nu mă așteptam la altceva, eu pentru adaptarea la program îmi făceam probleme și nu pentru integrarea în colectiv. Și aici cred că ne-am lovit pentru prima dată de prejudecata legată de socializarea cât mai timpurie a copiilor. Eu întotdeauna am mers pe ideea de a ține cât mai mult copilul în afara mediului instituționalizat (dacă legea mi-ar fi permis aș fi optat pentru învățământul în particular pentru anii de școală primară) și asta pentru că sunt de părere că doar așa își poate defini cu adevărat individualitatea și un set de valori personale după care se va ghida o viață întreagă. Bineînțeles, cu condiția existenței  timpului necesar pentru a te ocupa de formarea copilului  și posibilitatea financiară de a-i asigura materiale didactice și activități educaționale – dar despre asta cred că voi scrie altădată.

Ca să revenim  la subiect:  care au fost  plusurile și minusurile clasei întâi?

Un plus îl reprezintă în primul rând faptul că fetița mea a căpătat o încredere de sine extraordinară, o încredere în forțele proprii și o încăpățânare incredibile. La asta au contribuit mai ales concursurile școlare la care a participat, absolut benevol – niciodată nu i s-a impus participarea, întotdeauna a fost opțiunea ei.  Pe de altă parte putem bifa încăpățânarea și la minusuri.

Un alt plus îl consider spiritul competitiv sănătos pe care l-a dezvoltat. Și acesta tot datorită talentului pedagogic al învățătoarei care a ghidat acest spirit, existent în formă latentă în orice copil, către competițiile școlare și nu către competitivitatea nesănătoasă în cadrul clasei. Nu neg, o ierarhie va exista întotdeauna în orice comunitate, în orice mediu ar fi ea, dar proiectarea ambițiilor personale asupra copiilor nu duce niciodată la nimic bun. Niciodată nu spuneți unui copil: trebuie să fii primul, ci spuneți-i în schimb: trebuie să dai tot ceea ce poți pentru a realiza cât mai bine ceea ce ai de făcut, astfel încât tu să fii mulțumit de rezultatul muncii tale.  Nu îmi place să dau sfaturi, dar acesta este un sfat. Pentru că din experiența mea ca părinte am văzut că funcționează și pentru că astfel copilul va lupta pentru el și pentru mulțumirea izvorâtă din conștiința unui lucru bine făcut, chiar dacă nu întotdeauna apreciat la justa-i valoare, și nu pentru a obține premiul cel mare – eșecul afectându-l în mare măsură în acest caz. Sau, cazul cel mai nefericit, copilul obține rezultate academice bune doar  pentru a nu-și dezamăgi părinții (exemplul perfect de formă fără fundament).

Despre priorități

N-am mai scris de multișor. Și nu neapărat pentru că nu am avut timp sau nu am mai avut ce spune, ci pentru simplul fapt că nu am mai avut energia necesară să o fac. Sau mai curând nu am simțit nevoia să fac din aceasta o prioritate căreia să îi aloc din energia mea. Pentru că atunci când ești prins în atâtea proiecte, în câte suntem prinși majoritatea dintre noi, fiecare fărâmă din energia noastră  devine o resursă deosebit de importantă, o resursă prețioasă și care trebuie alocată cu cea mai mare grijă.

Nu știu cum reușesc ceilalți, cei care reușesc să creeze în fiecare zi ceva nou și frumos și a căror energie creativă pare pur și simplu inepuizabilă, oameni pe care îi admir din tot sufletul, dar pentru mine fiecare zi a devenit o luptă continuă cu timpul, cu propriile-mi limite și mai ales cu rutina pe care încerc din răsputeri să nu o las pună stăpânire pe mine. Pentru că rutina omoară creativitatea.

În ultima perioadă m-am gândit mult la felul în care trecem prin viață. Muncim, muncim din nou și în timpul liber mai muncim puțin. Între timp încercăm să creștem un copil, care învață de mic că timpul este prețios, că timpul petrecut alături de cei dragi este mai mult decât  prețios: este extrem de rar. Încercam zilele trecute să îmi dau seama cât timp îi aloc pe zi fetiței mele. Și nu mă refer la momentele în care suntem împreună la masă, sau orele în care își face lecțiile. Mă refer la timpul în care să aibă exclusiv toată atenția mea. Și cu tristețe am constatat că, de cele mai multe ori, acesta nu depășește ”enorma” durată de zece minute. Și consider că fetița mea reprezintă o prioritate pentru mine. Nici nu vreau să mă gândesc cât timp aloc partenerului meu de viață sau propriei mele persoane.

Așa că am ajuns la o concluzie simplă: ceva în tot sistemul meu este greșit. A sosit momentul să îmi re-evaluez prioritățile și felul în care îmi aloc energia. Și să încerc să renunț la obieiurile mele nocive de workaholic.