Destinație de vacanță

Mama mi-ai promis că mergem în Delta Dunării, este replica plină de reproș pe care o aud de la un timp încoace de la fiica mea, ca un fel de memento al lucrurilor pe care nu am reușit să le facem în ultimii ani.

Da, i-am promis că o duc în Deltă încă de când avea câțiva anișori și, nu mai știu pornind de la ce, i-am explicat diferențele dintre o deltă și un estuar.

Acum trei ani am reușit să ajungem până la Tulcea în căutarea Muzeului de istorie și arheologie și, la sfatul unor prieteni, am vizitat și acvariul. Acvariul în sine este micuț, dar drăguț, oricum mult mai interesant decât cel din Constanța, dar ceea ce i-a atras piticului în mod deosebit atenția a fost o serie de diorame multimedia reprezentând…evident ecosistemul Delta Dunării.

Între timp imaginația i-a tot fost ațâțată: ba de prietenii plecați la pescuit și întorși cu un sac de pește (cumpărat de cele mai multe ori) și doi de povești (probabil cumpărate și acelea), ba de povestirile bunicii care, copil fiind, străbătea Dunărea, în fiecare an împreună cu mama sa, pe un fel de pontoane-dormitor trase de vaporașe….

Pentru mine, oricât de ispititoare ar fi plimbările pe canale în căutarea coloniilor de pelicani, oricât de tentantă mi s-ar părea degustarea mâncărurilor tradiționale, Delta Dunării a fost întotdeauna asociată cu roiuri nesfârșite de țânțari, fugărindu-mă, înțepâdu-mă, torturându-mă. Pentru că este lucru verificat: dacă există un singur țânțar pe o rază de un kilometru pe mine îl veți găsi. Iar dovada trecerii sale va fi o umflătură mare, roșie care nu mă va părăsi câteva săptămâni.   

Dar presimt că momentul în care nu voi mai putea folosi ca pretext alergia mea se apropie. Că anul acesta degeaba îi voi propune o vacanță exotică (am ochit eu o excursie in Dubai). Până la urmă o promisiune trebuie ținută.