Da, da. Ați citit bine nu este o greșeală. Domnul Lucy . De fapt numele lui este Lucifer, botezat după motanul din filmul de animație Cenusăreasa, și ,după cum corect ați intuit, este un motan complet negru. Dar noi îi spunem scurt Lucy
Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc s-a petrecut acum câțiva ani (nu mulți) pe când fetița mea încă nu era la școală și petrecea o bună parte din timp cu dădaca. Și nu pentru că n-aș fi avut încredere în dădacă, pentru că în anii în care a lucrat pentru mine nu mi-a dat nici măcar o clipă motive să mă îndoiesc de ea, ci pentru că nu vroiam să pierd atâtea ore din viața copilului meu, ore pe care nu aș mai fi avut niciodată cum să le recuperez, am hotărât să instalez un sistem de monitorizare video a locuinței, cu accent pe ariile unde își desfășura cea mică preponderent activitatea.
După ce am cercetat oferta existentă și am mai întrebat câțiva prieteni am optat pentru o cameră Edimax, care mi s-a părut mie că se potrivește cel mai bine cerințelor. Și care nici nu necesita experiența unui specialist atestat pentru a fi montată. De fapt, până și o persoană ca mine, care își pierde răbdarea și când trebuie să instaleze un periferic nou la sistemul de calcul, a reușit să instaleze camera fără să se enerveze. Da. Am instalat-o singură și încă sunt foarte mândră de această realizare (realist vorbind realizarea este a celor care au conceput și dezvoltat sistemul Plug and View, dar pentru ego-ul meu este mai bine să cred că sunt un geniu al tehnologiei).
Să lăsăm totuși ego-ul meu și să ne întoarcem la întâmplarea noastră. Eram cu fetița în oraș, ne odihneam după o plimbare pe sub Tâmpa și ne luasem un suc, când primesc un e-mail. Scot telefonul și surpriză: camera mea de supraveghere îmi trimisese un videoclip. Și uitasem că îmi instalasem de dimineață Android EdiView ca să pot vedea ce-mi face odorul și când nu sunt la birou. Doar că acum odorul era cu mine, așa că nu putea fi vorba decât de una dintre pisici. Și aveam dreptate: domnul Lucy, tinerel și extrem de curios ca orice pisică , scosese, nu știu de pe unde, un obiect mic cu care se juca de mama focului. Îl arunca în aer, îl lăsa să cadă, pentru ca apoi să îl pândească și să se arunce ca un arc asupra lui. După care, obosit sau plictisit de acest joc, s-a trântit pe spate, a luat obiectul între lăbuțele din față și și-a înfipt dinții în el… instantaneu sărind în aer cel puțin o jumătate de metru și aruncând în același timp obiectul misterios în mijlocul sufrageriei. Apoi s-a depărtat o distanță considerabilă, s-a zbârlit tot și a început să-l scuipe furios și speriat în același timp. Blana de pe spinare îi era zbârlită toată, iar orice veveriță ar fi fost invidioasă pe mândrețea lui de coadă. Înconjura obiectul în cercuri largi, furișându-se pe după picioarele scaunelor, iar din când în când se apropia, îi dădea o gheară scurtă și se retrăgea la loc (totul petrecându-se în câteva fracțiuni de secundă).
Fetița mea care, curioasă ca orice copil, venise și ea să se uite râdea de se prăpădea. Eu nu reușeam să mă hotărăsc cum să reacționez: pe de o parte imaginile erau extrem de amunzante și nu mă putea abține să nu râd la rândul meu, dar, pe de altă parte, eram și foarte îngrijorată pentru că nu reușeam să îmi dau seama ce este totuși acel obiect misterios. Ceilalți clienți ai terasei pe care ne aflam ne priveau o parte amuzați (mai ales că fiica mea are cel mai molipsitor râs pe care l-am auzit vreodată), o parte vizibil deranjați de reacția copilului, o parte pur și simplu intrigați. Cert este că devenisem, la rândul nostru, centrul atenției.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
După vreo două ore ajungem și noi acasă. Motanul pândea nemișcat de sub un scaun obiectul misterios. Camera de supraveghere dormea cuminte nedetectând nici un fel de mișcare. Aprind lumina și mă apropii cu precauție. Ridic obiectul. Moment în care izbucnesc într-un hohot nestăvilit de râs. În acelați timp primesc un e-mail pe telefon. Îl deschid și veselia capătă proporții maxime în timp ce urmăresc filmarea cu mine apropiindu-mă tiptil de un..ardei iute uscat. Iar în tot acest timp un copilaș și un motan mă privesc cu ochi mari de uimire.
Articol scris pentru Etapa 10 a competiției SuperBlog 2012.
Copilul în oraș 