Nu am avut o copilărie tipică. Copilăria mea a avut gustul nisipului, a soarelui și a apei de mare. Copilăria mea a mirosit a praf de cretă și a avut culoarea soarelui de vară.
Permanent în mișcare nu am aparținut nici unui loc. Nu am legat prietenii. Și nu am respectat tradiții.
Bunicii mi i-am cunoscut târziu, când părinții mei s-au reîntors în București. I-am cunoscut în treacăt pentru că timpul nu ne-a așteptat pe noi. Și i-am pierdut imediat după ce i-am cunoscut.
Cele mai multe amintiri le am despre bunica. Poate și pentru că ea mi-a vegheat copilăria din tablourile pictate de bunicul. Poate datorită prezenței sale puternice. Poate pentru că datorită ei am avut primul Crăciun petrecut cu întreaga familie și nu doar cu părinții și sora mea.
Atunci am mâncat pentru prima dată cozonaci făcuți în casă. Dar nu orice fel de cozonaci. Ci o rețetă specială, transmisă în familia noastră din generație în generație. O rețetă magică.
Au fost frumoase cele câteva Crăciunuri pe care le-am petrecut în apartamentul bunicilor. Toată familia, îmbrăcată cât mai elegant, se aduna pentru masa de Crăciun. În casă mirosea a brad și vanilie. Mirosea a cozonac proaspăt copt și a cadouri. Înainte de masă eu, ca nepoata cea mai vârstnică, trebuia să spun rugăciunea. Apoi bunicul binecuvânta masa și familia. Era o atmosferă solemnă.
Apoi bunica aducea nenumărate feluri de mâncare pe care le pregătise singură. Feluri tradiționale pe care eu nu le mâncam decât din politețe. Și aveam grijă să golesc farfuria. O fetiță educată mănâncă tot ceea ce i se pune în farfurie. Altfel jignești gazda. Pregătirea mi se făcea de pe drum. Mama știa ce mofturoasă sunt și nu dorea să aibă surprize.
Apoi atmosfera devenea din ce în ce mai destinsă. Pe masă își făceau apariția prăjiturile, întotdeauna exista tort, și cozonacul. Adulții beau câte o cafea, un pahar de coniac și se duceau în bucătărie să fumeze. Noi, copiii, luam câte o felie de cozonac. Și era atât de bun cozonacul acela galben-auriu și dens…cu zahăr caramelizat pe deasupra…și cu umplutura de unt topit și nucă. Aș fi mâncat un cozonac întreg nu doar o felie. Noroc cu bunica care tot spunea că sunt prea slabă și îmi mai punea ea câteva felii în farfurie. Eu nu aș fi îndrăznit să cer.
Și mamei i-a plăcut acel cozonac cu aspect de buchet de trandafiri. Așa că în următorul an i-a cerut bunicii să o învețe rețeta. Și au făcut împreună cozonacii. La început am stat lângă ele dar după o oră m-am plictisit.
După moartea bunicii familia nu s-a mai reunit de Crăciun. Noi ne-am mutat din nou. Singura tradiție care s-a păstrat au fost cozonacii pe care mama a continuat să îi facă. Nu i-au ieșit de la început. S-a chinuit mult cu cuptorul. Pe primii i-a ars. Următorii nu s-au copt în mijloc. Până la urmă a învățat cum să regleze temperatura, cum să-i așeze astfel încât să iasă perfect: buchet de trandafiri cu aromă de unt topit și zahăr caramelizat.
După ce s-a născut fiica mea am învățat și eu rețeta. Este singurul lucru pe care îl pregătesc pentru masa de Crăciun pentru că noi nu mâncăm nici sarmale, nici răcitură, nici cârnați sau caltaboși. Nu mâncăm nici unul din felurile tradiționale. Nimic în afară de cozonaci.
Anul acesta mi s-a stricat cuptorul. Dacă am fost cuminte Moș Crăciun îmi va aduce unul nou. I-am scris și scrisoarea. Și ca să nu se încurce cumva i-am explicat exact ceea ce îmi doresc. Vreau un cuptor incorporabil. Dar nu orice cuptor. Trebuie neapărat să se potrivească cu restul electrocasnicelor din bucătăria mea. Asta înseamnă că trebuie să aibă culoarea inoxului și designul simplu. Dar ceea ce mă interesează pe mine cel mai mult sunt funcțiile sale: aș vrea să aibă funcție de creștere a aluatului. Nu vreau să mai stau cu vasele acoperite cu prosoape calde pândind fiecare fir de curent ce ar putea tulbura în vreun fel procesul misterios al creșterii. Vreau un cuptor care să îmi ghicească poftele dintr-o atingere. Vreau acel cuptor care să nu consume energie. Și nu în ultimul rând vreau cuptorul care să se curețe singur.
Probabil că Moșul se va speria când va citi scrisoarea. Vreau multe. Dar nu imposibilul. Acest cuptor există. L-am găsit aici. Și dacă tot trece pe la raionul de electrocasnice incorporabile și fiindcă știu că am fost foarte cuminte poate aduce și o plită cu inducție.
Copilăria mea a avut gustul nisipului, a soarelui și a apei de mare. Copilăria mea a mirosit a praf de cretă și a avut culoarea soarelui de vară. Crăciunul însă are gust de cozonac cu aspect de buchet de trandafiri.
…………………………………………………………………………………………………………………………….
Articol scris pentru Etapa XVI a competiției SuperBlog 2013.
Copilul în oraș 