masina | Copilul în oraș

-Mama, cine a construit prima mașină? m-a întrebat fetița mea în timp ce ne plimbam printre vehiculele expuse în cadrul Salonului Auto.

Am privit-o blocată.

-Nu știu, iubita, am recunoscut rușinată. Știu însă cine a făcut automobilele accesibile oamenilor obișnuiți. Așa ca noi.

-Cum adică?

-Păi, la început, mașinile aparțineau numai celor foarte bogați. Puțini oameni conduceau autovehicole. Pe vremea aceea nu existau reguli de circulație și nici nu trebuia să dai examen ca să ai voie să conduci.

-Ce bine era atunci! exclamă ea entuziastă. Atunci ar putea să conducă mașina și Tudor. Am zâmbit amuzată pentru că Tudor se chinuie de vreo câțiva ani să-și ia carnet. Chiar glumim că își va lua fetița mea carnet înaintea lui.

-Asta se întâmpla înainte să mă nasc eu? a întrebat după o mică pauză de gândire. Întotdeauna m-a fascinat felul în care raportează totul la momentul zero al existenței sale.

-Da, iubita. Se întâmpla și înainte să mă nasc eu. Se întâmpla acum o sută și ceva de ani. Pe la sfârșitul secolului nouăsprezece. Iar la începutul secolului douăzeci, adică acum aproximativ o sută de ani, un om pe care îl chema Henry Ford a inventat conceptul de linie de asamblare. Și totul s-a schimbat.

-Cum adică? Și ce e o linie de asamblare?

-În primele fabrici de automobile o echipă de muncitori se ocupa de fabricarea unei singure mașini, de la prima piesă până când o terminau de asamblat. Astfel, ei munceau multe ore, și produceau puține mașini care erau foarte scumpe. Cu toate acestea muncitorii erau foarte prost plătiți. Ford a venit cu ideea de a impărți fiecărui muncitor o singură sarcină simplă pe care acesta să o execute foarte bine. Mașinile umblau pe o bandă transportoare în fabrică și se opreau la fiecare muncitor care adăuga componenta pentru care era specializat. Astfel a apărut linia de asamblare, utilizată până în zilele nostre. În acest fel mașinile se produceau foarte repede (cam într-o oră și jumătate), erau ieftine, muncitorii lucrau mai puține ore, dar în schimburi, astfel încât fabrica să poată funcționa non-stop. Crescând productivitatea muncii, costurile de producție au scăzut și muncitorii au putut la rândul lor primi salarii mai mari.

-Și asta a fost bine nu?

-Bineînțeles că a fost bine. Mașinile fiind ieftine din ce în ce mai multă lume le putea cumpăra. Muncitorii având salarii mai mari au putut chiar și ei să cumpere mașinile produse.

-Și acum toată lumea are mașină.

-Da. Acum toată lumea are mașină. Numai că numărul mare de mașini a dus la alte probleme. Tu știi cu ce merge o mașină?

– Cu benzină. Care problemă?

-Da. O mașină obișnuită funcționează cu combustibil fosil: benzina sau motorina. Problema este că acestea se vor termina la un moment dat. A doua problemă o reprezintă poluarea datorată gazelor de eșapament.

-Și dacă n-o să mai fie benzină n-o să mai fie mașini? Și o să mergem pe jos?

-Să sperăm că nu va fi așa. Există cercetători și companii care caută alte variante de combustibili pentru mașini, cum ar fi hidrogenul sau energia solară. Prima companie care a produs un vehicul hibrid de serie a fost Toyota, încă din anul 1997, cu mult înaintea oricărui alt producător de automobile.

-Ce înseamnă vehicul hibrid?

-Un vehicul hibrid este un vehicul care poate funcționa cu mai mult decât un tip de energie. Uite chiar aici poți vedea un exemplu: vezi această Toyota Auris Hybrid? Această mașină poate merge cu combustibil clasic dar și cu energie electrică.

-Și nu mai consumă benzină deloc?

-Dacă utilizăm motorul electric nu mai consumă benzină. Deocamdată însă motorul electric ca singură sursă de propulsie nu poate asigura decât o autonomie de 2 km la o viteză maximă de 50 km/oră, pentru acest model. Dar pe viitor sunt sigură că motoarele electrice vor deveni din ce în ce mai performante. Până la urmă energia alternativă reprezintă viitorul.

-Și atunci mașinile nici nu vor mai polua, nu-i așa?

-Așa este. Dar chiar și pentru mașinile hibride gradul emisiilor de dioxid de carbon (cel responsabil pentru efectul de seră) este minim. Iar consumul de combustibil este mult mai mic decât la mașinile clasice, cum este a noastră de exemplu, care funcționează integral cu benzină.

-Și atunci noi de ce nu avem Toyota? întrebă foarte serioasă fetița mea, după un moment de gândire.

-Nu știu, iubita. Chiar nu știu.

1.Articol scris pentru Etapa 18 a competiției SuperBlog 2012.

2.Primul automobil a fost patentat de Karl Benz în anul 1886.

De multe ori m-am întrebat care ar fi fost alegerile bunicii dacă ar fi fost contemporană cu noi? Ce fel de muzică ar fi ascultat, cum ar fi mirosit parfumul ei, i-ar fi plăcut să conducă și ce fel de mașină ar fi condus…

Aproape nu mi-am cunoscut bunica. Dar chiar și în puținele ocazii în care am văzut-o, și în ciuda vârstei înaintate, primul lucru care m-a frapat întotdeauna a fost frumusețea sa. O frumusețe înseninată de înțelepciunea acumulată de-a lungul unei vieți cu turnuri neașteptate. O frumusețe confirmată de portretele pe care i le făcuse bunicul de-a lungul timpului și în care arăta parcă desprinsă dintr-un film din epoca de aur a Hollywood-ului.

Chiar și atunci când am cunoscut-o își purta părul alb aranjat în bucle perfecte și nu ieșea niciodată din casă fără să se dea cu un ruj de un corai intens, culoare pe care nu am mai văzut-o să arate atât de bine pe buzele nimănui în afară de ea. Bunica era rafinată. Și îi plăcea să fie înconjurată de lucruri rafinate.

Dar bunica a fost mult mai mult decât o imagine frumoasă. A fost liantul care a ținut familia unită în vremuri grele, a fost mama care a crescut, uneori cu sacrificii enorme, doi băieți, a fost soția care a stat alături de soțul său atunci când poate mulți alții ar fi căutat o scăpare personală (și aici mă refer la anii tulburi de după 1945). Cred că în acele momente grele i-ar fi plăcut din când în când să se urce la volan și să conducă fără țintă, ascultând muzică redată impecabil de un sistem performant, așa cum fac și eu uneori când simt nevoia să îmi limpezesc gândurile.

În ciuda mult prea puținului timp petrecut alături de ea simt că o cunosc destul de bine. A fost și rămâne personalitatea feminină marcantă a familiei noastre. Și sunt sigură că ar fi adorat să conducă. O mașină puternică dar silențioasă, o mașină sigură dar sofisticată. O mașină care să iasă în evidență printr-un rafinament discret. O mașină remarcabilă așa ca ea.

Și în imaginația mea o văd dându-se jos de la volanul unei Toyota Avensis, a cărei vopsea albastru oțel metalizat îi pune perfect în evidență tenul alb și ochii albaștrii. Pentru că bunica știa că detaliile fac diferența.

Articol scris pentru SuperBlog 2012.