Atunci deșertul înflorește

Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă,         purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.

Litania împotriva Fricii din Dune de Frank Herbert

 

 

M-am trezit de multe ori dimineața înconjurată de deșert: un deșert arid, crud, necruțător. Un deșert în care tăcerea te asurzește uneori și atunci ordoni gândurilor să tacă. Bineînțeles că nu o vor face. Astfel se nasc cuvintele. Cuvinte rotunde ca baloanele de săpun, cuvinte ascuțite ca un șfichiuit de crivăț, cuvinte alunecoase ca mătasea așternuturilor trădătoare, cuvinte cristaline ca râsul unui copil. Îmi plac cuvintele. Îmi plac mai ales atunci când vin la mine în deșert și îmi spun povești. Atunci deșertul uită să mai fie arid și înflorește în culori ne-imaginate încă de nici un pictor.  Și în momentele acelea nu îmi este frică de absolut nimic pentru că deșertul devine prietenul meu cel mai bun.

Alteori mă trezesc dimineața la mine în cameră. Și gălăgia ciripitoare a vrăbiilor nu mă lasă să mai aud nici un gând. Iar absența de lângă mine, locul din pat unde ar fi trebuit să fii tu, mă îngrozește  prin goliciunea sa. Încerc să nu îl privesc și să ies cât mai repede din cameră, uneori atât de grăbită încât uit să mai fac și patul…

Astăzi mai mult ca niciodată m-am trezit la mine în cameră. Și mai mult ca niciodată am alergat pe scări pentru a fugi de golul din patul meu. Am fugit din casă, am  fugit  în oraș pentru a-mi pierde golul printre nenumăratele goluri din viețile celorlalți. Și am crezut că am reușit. Dar în momentul în care am ajuns acasă l-am găsit așteptându-mă răbtător pe canapeaua din camera de zi.

Așa că spășită m-am așezat lângă el și am decis să împachetez în cutii ultimele lucruri rămase la mine și pe care refuzam cu încăpățânare să ți le trimit: baticul cumpărat de undeva de printr-o țară arabă ca suvenir de vacanță (apropo: îți mai amintești de acea vacanță? a fost cea mai nereușită…a fost atunci când ți-ai rupt mâna câzând de pe cămilă…doamne cât m-ai mai enervat cu smiorcăielile tale!) și seria Dune, nou nouță, cu coperți tari și lucitoare, neatinse decât de praful din bibliotecă. Atunci mi-ai promis că o vei citi dar acum îmi dau seama că ai cumpărat-o doar ca să scapi de insistențele mele.

Și îmi amintesc că am insistat. Doar e printre cărțile mele preferate, deși chiar nu citesc genul SF. Dar Dune e mult mai mult decât o carte SF. Dune e mai mult decât o carte de orice gen. Dune e o lume. Din ce în ce mai complexă și mai fascinantă. Îmi amintesc că după ce am terminat Canonicatul Dune nu vroiam să vorbesc cu nimeni pentru a nu mă reîntoarce pe Pământ. Pentru a nu mă despărți de Arrakis, de Muad’Dib, de fremeni, de mirodenie, de Idaho… Eram mică pe atunci, se întâmpla cândva prin 1994, și a fost prima carte pe care am citit-o de la editura Nemira. Poate și din această cauză mi-a rămas atât de dragă.

Dar acum știu sigur că nu le vei mai citi. Mă întreb de ce mă obosesc să ți le împachetez când știu sigur că nu le vei mai despacheta niciodată. Sau poate că le vei despacheta și le vei pune în bibliotecă pentru a fi din nou atinse de praful nemilos și mângâiate din când în când de privirile admirative ale vreunui prieten venit în vizită. Poate vei fi generos și i le vei împrumuta cu aerul că îi faci o mare favoare. Adevărul este că îi vei și face. Îi vei dărui plăcerea unei lecturi minunate…

Nu știu de ce aveam senzația că păstrând aceste lucruri păstrez o parte din tine. Dar cărțile acestea nu au nimic de a face cu tine. De fapt, cărțile acestea sunt o parte din mine….Poate că de fapt îmi era pur și simplu frică. Frică să mă despart de amintiri, frică să rămân doar eu.

Articol scris pentru Etapa 4 a competiției SuperBlog 2012.

A început sezonul de filme

Pentru că a început școala și nu mai avem atât de mult timp pentru hoinărit trebuie să ne orientăm către alte activități.  Una dintre activitățile noastre preferate pentrul sfârșitul de săptămână fiind vizionarea de filme, m-am gândit să vă prezint și vouă câte un film sau câte un desen animat în fiecare săptămână. În caz că sunteți în pană de inspirație.

Și pentru că oricum trebuie să încep de undeva voi începe cu filmul la care ne-am uitat în această seară. Este vorba de un film mai vechi, din 1985, Ladyhawke (Domnița Șoim). Fiind ceva mai vechi filmul, efectele speciale sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire. Totuși povestea este foarte frumoasă iar actorii și mai frumoși.

Pe scurt: fetiței i-a plăcut pentru că acțiunea se petrece în Evul Mediu, perioada ei favorită, și pentru personajul jucat de Matthew Broderick adolescent, respectiv micul, dar inteligentul și sufletistul, hoț de buzunare Phillipe Gaston alias ”Șoricelul”. Nota pe care i-a dat-o filmului a fost 9. Și copilul a văzut multe filme.

Mămicii, respectiv mie, mi-a plăcut pentru superba poveste de dragoste. Mi-a mai plăcut și pentru că  Michelle Pfeiffer  și Rutger Hauer sunt tineri și frumoși. Atât de frumoși încât le treci cu vederea faptul că nu știu să joace. Cel puțin cel din urmă. Și mi-a mai plăcut și umorul relației micului hoț cu divinitatea. De fapt, personajul întruchipat de Matthew Broderick este singurul personaj autentic și clar definit. Cei doi îndrăgostiți sunt doar arhetipuri. În concluzie pentru un film de văzut cu copilul vineri seara îi dau nota 8.

Era să uit să menționez nivelul de violență, un criteriu recent devenit important pentru mine. Nivelul de violență este mai mult decât moderat. Sunt câteva scene de luptă individuală perfect justificate în firul narațiunii. Iar de murit nu mor decât câteva personaje negative. Deci dacă ar fi sa fac o clasificare a nivelului de violență a filmelor și a animațiilor, dând note de la 0 la 10, unde 0 înseamnă absența totală a violenței iar 10 violența extremă, i-aș da un 6.

 

 

Mai multe sugestii de filme găsești aici.