nemira | Copilul în oraș

Ora unu a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârteau în dansul lor inocent, scandând cu voci vesele melodia monotonă. Din când în când aruncau câte o privire furișată către ascunzătoare Omului-Negru. Se opri hipnotizat să îi privească. Mici fețe pistruiate, bronzate, bretoane ciufulite, bentițe cu funde roz, mânuțe prinse unele de altele.

O fetiță îi atrase în mod special atenția. Avea o coadă lungă împletită pe spate și ochii mari verzi. Îi amintea de o altă coadă lungă prinsă pe spate. Și alți ochi verzi, umbriți de gene lungi și negre. Se jucau pe maidanul dintre blocuri, printre buruienile uscate și maldărele de moloz. Ea avea rochițe din pânză înflorată și pantofiori de pânză. El pantaloni scurți făcuți din pantalonii lungi care îi rămăseseră scurți și pantofii vechi cărora le decupaseră vârfurile pe post de sandale. Ea tocmai primise de la mătușa din RDG o trusă de doctor. Cu ramele de plastic în vârful nasului îl consulta serioasă cu stetoscopul bleu. Nota ceva pe mica fișă de consultație dând dezaprobator din cap: ”E grav! Ești foarte bolnav! Ai nevoie de o injecție specială!” Apoi cu cea mai mare seriozitate scoase o seringă din trusă. Atunci s-a speriat. Nu vroia să facă injecții. Nu vroia să fie bolnav! Și a fugit de pe cutia de carton ce ținea loc de pat de spital. A fugit plângând acasă lăsând în urmă râsul batjocoritor al celorlați copii.

A fugit dar nu a uitat. De câte ori trebuia să meargă la medic își amintea râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea. Râsul acela îi rămăsese în suflet ca un ghimpe. S-au reîntâlnit în liceu. Ea înaltă, subțire. Avea uniforma făcută pe comandă și pantofi de lac cu un pic de toc. El purtând uniforma fratelui mai mare, un adolescent șters și elev mediocru. Ochii ei mari și verzi l-au cercetat o clipă apoi au trecut mai departe fără al recunoaște. Dar el a recunoscut-o imediat. A început să o urmărească în taină întâi cu ura umilinței dureroase. Apoi, nici el nu știe cum s-a întămplat, o urmărea pentru că nu putea să facă altfel. Ea era clasa a XII-a. El abia a X-a. Nici nu exista pentru ea.

Apoi fratele lui l-a luat la o petrecere de Revelion. Nimeni nu îl băga în seamă pe puștiul de a X-a cu haine ponosite. Toți se distrau. Râdeau. Cineva adusese alcool și îl strecuraseră în suc. A băut și el. Prima dată s-a înecat. Apoi i-a plăcut senzația. Lumea era un loc mai vesel. Culorile se amestecau. Și totul a început să se învârtă. A căutat un dormitor. Simțea nevoia să se întindă. A intrat în prima cameră. Acolo era ea. Cu părul lung despletit peste rochia înflorată. Plângea. A privit-o câteva momente. Simțea o satisfacție ciudată. Apoi i-a părut rău. S-a așezat lângă ea. Ea i s-a aruncat în brațe hohotind. Și atunci…poate alcoolul a fost de vină…i-a ridicat fața și și-a lipit buzele sale uscate de buzele ei fierbinți. Stângaci. Pătimaș. Cu ură. Cu adorația celor 17 ani ai săi.

Ora două a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Ore lungi de marșuri fără rost. Școala de luptă. Culcat! La stânga! La dreapta! Bocanci grei și incomozi. Bătături în talpă. Bășici la degete. Mâncare proastă dintr-un cazan murdar. Dușuri la ore fixe. Cu apă rece. Pachetele de la mama.

Mirosul prafului de pușcă. Nimic nu are sens. Nimic în afară de ochii ei verzi care îl țin treaz în fiecare noapte. Își imaginează fiecare mișcare a ei, cum râde. Gândul petrecerilor din cămin îl rod și nu îi dau pace. Gândul altor mâini în jurul talie ei în timp ce dansează. Alarma de dimineață. Ploaie. Noroi. Rucsacul greu cu armamentul din dotare. Rutina.

Nimic nu îl pregătise pentru această realitate. Rece. Murdară. Absurdă. Unde erau faptele glorioase? Șirurile de soldăței de plastic frumos aliniate luptându-se eroic. Poate că așa se văd și ei de undeva de sus. Șiruri de soldăței de plastic aranjate pe masa unui general. Același joc. La altă scară. Dar fără eroism. Doar instrucție. Marșuri. Nesiguranță.

Ora trei a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârt în continuare.

Și glasurile lor îl duc mai departe în amintire. La un alt glas. Tot de copil. Un copil cu ochii verzi ai mamei sale. Acoperiți de gene lungi și negre. Dar pe atunci nu avea timp să îl asculte. Nu avea timp.

Prins în giganticul său joc de Monopoly uitase de tot restul. În fața lui, pe biroul negru de mahon, se înșirau străzile orașului. Aici voi face case, aici hotel. Acestea nu sunt bune. E o investiție proastă. Poate dincolo. Cartierul galben are potențial. Totul este să știi să îl exploatezi. Și de ce nu avem nevoie ne debarasăm. Cum? Simplu. Vindem. Și dacă nu merită vândute le demolam. Și construim altceva.

Poftim? Este serbare la școală? Eu nu am timp să ajung. Joacă-te tu de-a mama. Că eu mă joc de-a tata. Nu te mai plânge. Vă lipsește ceva? Atunci…ce altceva mai vrei de la mine?! Chiar nu înțelegea că el nu are timp?!

Ora patru a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Și numai timpul i-a mai rămas. Fata cu ochii verzi a plecat. Râsul copilului cu ochii verzi ca ai mamei sale nu s-a mai auzit. S-a întors într-o zi de la biroul său negru de mahon. A deschis ușa și l-a întâmpinat o liniște ciudată. Dar nu a înțeles de prima dată. Iritat și-a pus un pahar de vin și a deschis televizorul. S-a așezat în canapea. A așteptat. Minutele treceau. Se înnoptase deja. Simțea că ceva nu este așa cum ar trebui să fie așa că a sunat-o. A intrat mesageria.

Nervos s-a dus în dormitor. A vrut să se schimbe pentru a face duș. Când a intrat în dressing a văzut că hainele ei lipsesc. A început să caute în sertare. Toate erau goale. S-a dus în camera copilului. Abia atunci a realizat. Plecaseră.

Întâi s-a enervat. I-a trimis sute de mesaje. Mesaje de amenințare. Toată umilința se întorsese de zece ori mai puternică. După un timp a obosit. A început să o implore. Și umilința i se întipărea și mai adânc în inimă. Răsul din copilărie, râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea, îl auzea acum din nou..

Ora cinci a sosit

Omul-Negru n-a venit!

S-a apucat de băut. Întâi câte un pahar. Apoi o sticlă. Apoi cine să mai țină socoteala. Și-a făcut noi prieteni. Genul acela care stau cu tine până la ultima picătură de băutură. L-au dus să joace. I-a plăcut. A jucat. Și a pierdut. A pierdut totul. Până și biroul negru de mahon. Apoi l-au părăsit. Mică muscă prinsă în urzeala unui păianjen gigantic.

Acum trebuia să joace altfel de jocuri: jocurile foamei. Nemiloase. Crude. Aruncat în arenă lupta împotriva propriilor sale eșecuri. Și a luptat. A luptat pe viață și pe moarte. Dar fata cu ochii verzi nu a mai fost acolo să îl vadă învingând. Și nici copilul cu ochii verzi ai mamei sale. Și nu s-a simțit ca un învingător.

Ora șase a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârt din ce în ce mai repede. Privirile furișate devin din ce în ce mai dese. Se închipuie și el prins în jocul lor, scandând melodia monotonă, simțind amenințarea…

Ora șapte a sosit

Omul-Negru a venit!

Copii se împrăștiară fugind cu țipete. Doar el rămase, senin și nemișcat. Acum era pregătit. Mai jucase jocul acesta.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa XI a competiției SuperBlog 2013.

Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.

Litania împotriva Fricii din Dune de Frank Herbert

M-am trezit de multe ori dimineața înconjurată de deșert: un deșert arid, crud, necruțător. Un deșert în care tăcerea te asurzește uneori și atunci ordoni gândurilor să tacă. Bineînțeles că nu o vor face. Astfel se nasc cuvintele. Cuvinte rotunde ca baloanele de săpun, cuvinte ascuțite ca un șfichiuit de crivăț, cuvinte alunecoase ca mătasea așternuturilor trădătoare, cuvinte cristaline ca râsul unui copil. Îmi plac cuvintele. Îmi plac mai ales atunci când vin la mine în deșert și îmi spun povești. Atunci deșertul uită să mai fie arid și înflorește în culori ne-imaginate încă de nici un pictor. Și în momentele acelea nu îmi este frică de absolut nimic pentru că deșertul devine prietenul meu cel mai bun.

Alteori mă trezesc dimineața la mine în cameră. Și gălăgia ciripitoare a vrăbiilor nu mă lasă să mai aud nici un gând. Iar absența de lângă mine, locul din pat unde ar fi trebuit să fii tu, mă îngrozește prin goliciunea sa. Încerc să nu îl privesc și să ies cât mai repede din cameră, uneori atât de grăbită încât uit să mai fac și patul…

Astăzi mai mult ca niciodată m-am trezit la mine în cameră. Și mai mult ca niciodată am alergat pe scări pentru a fugi de golul din patul meu. Am fugit din casă, am fugit în oraș pentru a-mi pierde golul printre nenumăratele goluri din viețile celorlalți. Și am crezut că am reușit. Dar în momentul în care am ajuns acasă l-am găsit așteptându-mă răbtător pe canapeaua din camera de zi.

Așa că spășită m-am așezat lângă el și am decis să împachetez în cutii ultimele lucruri rămase la mine și pe care refuzam cu încăpățânare să ți le trimit: baticul cumpărat de undeva de printr-o țară arabă ca suvenir de vacanță (apropo: îți mai amintești de acea vacanță? a fost cea mai nereușită…a fost atunci când ți-ai rupt mâna câzând de pe cămilă…doamne cât m-ai mai enervat cu smiorcăielile tale!) și seria Dune, nou nouță, cu coperți tari și lucitoare, neatinse decât de praful din bibliotecă. Atunci mi-ai promis că o vei citi dar acum îmi dau seama că ai cumpărat-o doar ca să scapi de insistențele mele.

Și îmi amintesc că am insistat. Doar e printre cărțile mele preferate, deși chiar nu citesc genul SF. Dar Dune e mult mai mult decât o carte SF. Dune e mai mult decât o carte de orice gen. Dune e o lume. Din ce în ce mai complexă și mai fascinantă. Îmi amintesc că după ce am terminat Canonicatul Dune nu vroiam să vorbesc cu nimeni pentru a nu mă reîntoarce pe Pământ. Pentru a nu mă despărți de Arrakis, de Muad’Dib, de fremeni, de mirodenie, de Idaho… Eram mică pe atunci, se întâmpla cândva prin 1994, și a fost prima carte pe care am citit-o de la editura Nemira. Poate și din această cauză mi-a rămas atât de dragă.

Dar acum știu sigur că nu le vei mai citi. Mă întreb de ce mă obosesc să ți le împachetez când știu sigur că nu le vei mai despacheta niciodată. Sau poate că le vei despacheta și le vei pune în bibliotecă pentru a fi din nou atinse de praful nemilos și mângâiate din când în când de privirile admirative ale vreunui prieten venit în vizită. Poate vei fi generos și i le vei împrumuta cu aerul că îi faci o mare favoare. Adevărul este că îi vei și face. Îi vei dărui plăcerea unei lecturi minunate…

Nu știu de ce aveam senzația că păstrând aceste lucruri păstrez o parte din tine. Dar cărțile acestea nu au nimic de a face cu tine. De fapt, cărțile acestea sunt o parte din mine….Poate că de fapt îmi era pur și simplu frică. Frică să mă despart de amintiri, frică să rămân doar eu.

Articol scris pentru Etapa 4 a competiției SuperBlog 2012.