Despre stilul de viață…al meu…al pisicii…

Consider că am un stil de viață sănătos. Cel puțin din prisma a ceea ce înțeleg eu prin stil de viață sănătos. Dar cel mai bine ar fi să vă explic.

În primul rând: îmi mențin o atitudine pozitivă. Asta însemnând că mă concentrez pe prezent, încerc să mă înconjor de lucruri frumoase și mai ales de oameni frumoși. Acesta cred că este cel mai important lucru. Și încerc să râd cu poftă de cel puțin trei ori pe zi. Este cel mai bun remediu pentru stres și mie personal nu mi-a provocat nici riduri.

În al doilea rând: am reușit  în sfârșit să scap de dependența față de muncă. Anul trecut am avut o perioadă extrem de proastă. Grea, aglomerată…ce mai, ajunsesem la capătul puterilor. Și atunci a venit marea epifanie: Pământul va continua să se rotească în jurul Soarelui și dacă eu închid în acest moment calculatorul, închid și telefonul și plec două zile să mă relaxez în liniște. Și într-adevăr: Pământul a continuat să se rotească în jurul Soarelui, Soarele a continuat să strălucească și, în general, tot Universul și-a continuat netulburat existența. De atunci nu mai lucrez decât până la ora optsprezece, nu mai lucrez în weekend (decât în cazuri absolut excepționale) și am început să mă aloc din ce în ce mai mult timp lucrurilor care contează cu adevărat.

În al treilea rând: am început să fiu mult mai atentă la alimentație. După un experiment vegetarian, eșuat lamentabil din cauza unor probleme de sănătate, am ajuns la o variantă de compromis,  o dietă care conține și carne, dar în cantități foarte mici, conține și lactate și brânzeturi, dar mai ales conține vegetale. Ceea ce nu conține sunt mezelurile și semipreparatele.

În al patrulea rând: aș fi vrut să scriu că fac mișcare în fiecare zi. Mi-ar fi plăcut să scriu asta dar nu voi minți. Nu fac mișcare în fiecare zi, deși am avut perioade bune de timp în trecut când am reușit această performanță. Acum ies din când în când cu rolele (aș ieși mai des dacă fiica mea ar reuși să învețe să meargă – deși ne chinuim de 6 ani fără rezultat), în lunile de iarnă merg la patinoar și când îmi aduc aminte fac pilates și stretching.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

În timp ce vă explicam cu atâta convingere ce viață sănătoasă duc eu, atenția mi-a fost atrasă de un zgomot suspect care venea din baie. Un fel de hârșâit urmat de o bufnitură puternică. Intrigată m-am dus să văd ce se întâmplă (de obicei nu prea reacționez la zgomote având atâtea animale, dar de data aceasta era ceva neidentificat). Ei bine ceea ce se întâmpla era incredibil: una din pisicile mele, Musette,  încerca să sară pe pervaz. Și, spre mare mea stupoare, din cauza greutății excesive, nu este capabilă să facă un salt de un metru și jumătate.  Așa că în acel moment mi-am dat seama de ipocrizie: mă laud cu stilul meu de viață, pe de o parte,  lupt pentru bunăstarea animalelor, pe cealaltă parte, și exact de sănătatea animalelor mele nu am grijă. Așa că după o scurtă căutare pe Internet m-am suit în mașină și nu m-am mai oprit până la hypermarket-ul real,- de unde am achiziționat o bandă de alergare magnetică, ușoară și pliabilă, astfel încât să nu îmi ocupe inutil spațiul atunci când nu o utilizez. Iar de mâine voi obliga grăsana să facă mișcare în fiecare zi până va putea din nou să sară ca o pisică normală. Și cine știe? Dacă tot am aparatul în casă poate îl voi utiliza și eu.

Articol scris pentru Etapa 20 a competiției SuperBlog 2012.

Publicitate

Domnul Lucy și obiectul misterios

Da, da. Ați citit bine nu este o greșeală. Domnul Lucy . De fapt numele lui este Lucifer, botezat după motanul din filmul de animație Cenusăreasa, și ,după cum corect ați intuit, este un motan complet negru. Dar noi îi spunem scurt Lucy

Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc s-a petrecut acum câțiva ani (nu mulți) pe când  fetița mea încă nu era la școală și petrecea o bună parte din timp cu dădaca. Și nu pentru că n-aș fi avut încredere în dădacă, pentru că în anii în care a lucrat pentru mine nu mi-a dat nici măcar o clipă motive să mă îndoiesc de ea, ci pentru că nu vroiam să pierd atâtea ore din viața copilului meu, ore pe care nu aș mai fi avut niciodată cum să le recuperez, am hotărât să instalez un sistem de monitorizare video a locuinței, cu accent pe ariile unde își desfășura cea mică preponderent activitatea.

După ce am cercetat oferta existentă și am mai întrebat câțiva prieteni am optat pentru o cameră Edimax, care mi s-a părut mie că se potrivește cel mai bine cerințelor. Și care nici nu necesita experiența unui specialist atestat pentru a fi montată. De fapt, până și o persoană ca mine, care își pierde răbdarea și când trebuie să instaleze un periferic nou la sistemul de calcul, a reușit să instaleze camera fără să se enerveze. Da. Am instalat-o singură și încă sunt foarte mândră de această realizare (realist vorbind realizarea este a celor care au conceput și dezvoltat sistemul Plug and View, dar pentru ego-ul meu este mai bine să cred că sunt un geniu al tehnologiei).

Să lăsăm totuși ego-ul meu și să ne întoarcem la întâmplarea noastră. Eram cu fetița în oraș, ne odihneam după o plimbare pe sub Tâmpa și ne luasem un suc, când primesc un e-mail. Scot telefonul și surpriză: camera mea de supraveghere îmi trimisese un videoclip. Și uitasem că îmi instalasem  de dimineață Android EdiView ca să pot vedea ce-mi face odorul și când nu sunt la birou. Doar că acum odorul era cu mine, așa că nu putea fi vorba decât de una dintre pisici. Și aveam dreptate: domnul Lucy, tinerel și extrem de curios ca orice pisică , scosese, nu știu de pe unde, un obiect mic cu care se juca de mama focului. Îl arunca în aer, îl lăsa să cadă,  pentru ca apoi să îl pândească și să se arunce ca un arc asupra lui. După care, obosit sau plictisit de acest joc, s-a trântit pe spate, a luat obiectul între lăbuțele din față și și-a înfipt dinții în el… instantaneu sărind în aer cel puțin o jumătate de metru și aruncând în același timp obiectul misterios în mijlocul sufrageriei. Apoi s-a depărtat o distanță considerabilă, s-a zbârlit tot și a început să-l scuipe furios și speriat în același timp. Blana de pe spinare îi era zbârlită toată, iar orice veveriță ar fi fost invidioasă pe  mândrețea lui de coadă. Înconjura obiectul în cercuri largi, furișându-se pe după picioarele scaunelor, iar din când în când se apropia, îi dădea o gheară scurtă și se retrăgea la loc (totul petrecându-se în câteva fracțiuni de secundă).

Fetița mea care, curioasă ca orice copil, venise și ea să se uite râdea de se prăpădea. Eu nu reușeam să mă hotărăsc cum să reacționez: pe de o parte imaginile erau extrem de amunzante și nu  mă putea abține să nu râd la rândul meu, dar, pe de altă parte, eram și foarte îngrijorată pentru că nu reușeam să îmi dau seama ce este  totuși acel obiect misterios. Ceilalți clienți ai terasei pe care ne aflam ne priveau o parte amuzați (mai ales că fiica mea are cel mai molipsitor râs pe care l-am auzit vreodată), o parte vizibil deranjați de reacția copilului,  o parte pur și simplu intrigați. Cert este că devenisem, la rândul nostru, centrul atenției.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

După vreo două ore ajungem și noi acasă. Motanul pândea nemișcat de sub un scaun obiectul misterios. Camera de supraveghere dormea cuminte nedetectând nici un fel de mișcare. Aprind lumina și mă apropii cu precauție. Ridic obiectul. Moment în care izbucnesc într-un hohot nestăvilit de râs. În acelați timp primesc un e-mail pe telefon. Îl deschid și veselia capătă proporții maxime în timp ce urmăresc filmarea cu mine apropiindu-mă tiptil de un..ardei iute uscat. Iar în tot acest timp un copilaș și un motan mă privesc cu ochi mari de uimire.

Articol scris pentru Etapa 10 a competiției SuperBlog 2012.