Majoritatea celor care urmăresc acest blog sunt la curent cu preocupările mele în domeniul artizanatului și al educației non-formale. Astăzi, stând de vorbă cu un părinte, am avut neplăcuta surpriză de a fi întrebată dacă am avut vreodată vreun băiat care să participe la astfel de activități pentru că nu i se par potrivite.
Când noi ca părinți pornim din start cu astfel de idei preconcepute despre ce ar trebui să facă un băiat și ce o fetiță, nu cred că ar trebui să ne mai mire nimic. Nu ar trebui să ne plângem de prejudecățile copiilor noștrii, nu ar trebui să ne deranjeze discriminarea. Pentru că noi suntem cei care le sădim, ba chiar mai mult, avem grijă să crească și să se dezvolte.
Mă opresc aici. Dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la toate prejudecățile posibile despre sexe și activitățile pe acestea ar trebui, sau nu ar trebui să le facă. Despre cum femeia ar trebui să stea la cratiță, dar oare câți maeștrii bucătari femei există? Despre cum a te preocupa de aspect nu este un lucru masculin și totuși, cu câteva excepții notabile, marile nume în design și styling sunt toți bărbați.
Și nici nu înțeleg prea bine ce nu este potrivit: să fie creativ? să învețe lucruri noi? să învețe să se exprime? să iubească frumosul? Dar oare ce este potrivit? Să bată mingea în spatele blocului și să își bruscheze colegii de clasă? Să se joace ”de-a lupta” și să nu știe să articuleze două cuvinte? Sau să stea douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru în fața unui monitor îndepărtându-se complet de orice realitate și astfel alienându-se?
Nu știu. Poate sunt eu de vină. Poate uneori am senzația că trăiesc într-o altă societate. Într-o societate în care guvernează frumosul, bunul simț și toleranța. În care copiii sunt luminoși, optimiști și dornici de a se exprima. Și în care părinții sunt modele de urmat și sunt preocupați de dezvoltarea personalității copilului lor. Poate…
Copilul în oraș 