Mă întreb uneori dacă nu ne punem prea multă presiune pe umerii copiilor noștri. Școala, așa cum este ea nu vreau să vorbesc aici și acum despre acest subiect, nu mai pare de ajuns. De fapt, școala a devenit doar un detaliu supărător în programul nostru și al copiilor noștri. Abia așteptăm să treacă cele patru ore pentru a putea să ne vedem de adevăratele noastre provocări și anume cele ”n” cursuri la care copilul este înscris și la care trebuie evident să dea randament maxim.
Ne deranjează enorm când constatăm cu surprindere că micul nostru geniu, super talentat și incomparabil superior tuturor copiilor care au existat vreodată, face greșeli elementare la un test banal. Explodăm când vedem că nu înțelege cea mai simplă problemă la matematică. Suntem evident dezamăgiți când are un rezultat slab la unul din cele 20 de concursuri la care l-am înscris anul acesta.
Ne plângem non-stop de cât de dezorganizat, de dezordonat și de neatent este în permanență. Pe când ceilalți copii ni se par modele de organizare și echilibru.
Le cerem să muncească 10 ore pe zi 6 zile pe săptămână și suntem cu adevărat uimiți când constatăm că nu reușesc să țină pasul. Vrem atât de mult să le asigurăm cel mai bun start posibil încât uneori uităm că sunt doar copii. Că noi nu am avut nici cursuri pentru dezvoltarea tuturor aptitudinilor posibile, că am participat la prima olimpiadă abia în clasa a patra și că nu vorbeam cursiv nici o limbă de circulație internațională la vârsta de 8 ani. Și totuși vorbim fluent una, două sau chiar trei limbi străine, gândim liber, trăim în societate și știm să purtăm o conversație decentă. În ciuda faptului că ne jucam în nisip la vârsta la care copii noștri știu deja noțiuni de fizică și vorbim cu ei despre evoluția ecosistemelor.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Astă seară copila mea a adormit plângând de oboseală.
Copilul în oraș 