Reduta | Copilul în oraș

Cuvintele nu pot exprima muzica. Pot exprima felul în care muzica te face să te simți. Pot exprima sentimentele de după dar nu vor putea exprima niciodată sublimul momentului, magia clipei perfecte.

Pentru că astăzi am simțit perfecțiunea. Nimic din parcursul modestei zile de vineri nu prefigura aceasta. Poate doar o ușoară neliniște pe care o simțeam gândindu-mă la concertul la care urma să mergem.

Am intrat în sală. Scena simplu și de efect aranjată. Un pian, un candelabru, un sfeștnic, un buchet de flori și o ramă. Totul învăluit într-o subtilă lumină albastru deschis. Seara a fost deschisă de Bertrand Giraud. A continuat cu un magnific dialog între violoncelul maestrului Anton Niculescu și pianul maestrului Bruno Canino. Apoi pauză.

Deja nu mai aveam stare în așteptarea celei de-a doua părți. Un păianjen cobora încet pe firu-i din tavanul sălii către…din păcate nu am reușit să localizez punctul de aterizare. Apoi au intrat pe scenă: Mario Hossen, Anton Niculescu, Florian Murtaza și Wolfgang Klos. Și a început…Un dialog perfect între cei patru virtuoși, o splendidă armonie pe notele ”Cvartetului de coarde nr. 2 în Re major” de A. Borodin. Și în acele momente de sublimă perfecțiune nu am putut decât să mai implor: ”Ô temps ! suspends ton vol”.

Nu am fost niciodată o împătimită a muzicii clasice. De fapt, cunoştiinţele mele muzicale din sfera muzicii culte sunt atât de limitate încât cu greu le-aş putea numi cunoştiinţe. În afară de numele câtorva compozitori, a câtorva piese muzicale şi arii care mi-au atras atenţia de-a lungul timpului nu ştiu mai nimic. Ba nu. Mai ştiu ceva: numele instrumentelor muzicale ( fără însă a le putea recunoaşte pe toate).

Anul trecut am fost la primul concert simfonic din viaţa mea. Recunosc cu ruşine. A fost, de fapt, un concert de popularizare a muzicii conceput special pentru copii. Dar atunci l-am descoperit, împreună cu fiica mea, pe Koichiro Kanno. Nu mă voi apuca acum să fac biografia. Se poate găsi uşor. Nu aş putea să vorbesc nici despre calităţile sale ca muzician. Despre asta las specialiştii să vorbească. Tot ceea ce pot să spun este că am rămas impresionată de personalitatea sa. O personalitate care transcede dincolo de podiumul de dirijor către public într-un mod plin de jovialitate şi de modestie. Nici un pic de preţiozitate căutată. Din contră. După micul său discurs de dinaintea fiecărei compoziţii, toţi cei prezenţi au zâmbetul pe buze.

Nu ştiu câţi stiaţi că în fiecare lună la Centrul Cultural Reduta din Braşov, orchestra „Kollegium Musicum Kronstadt” susţine un concert din compoziţiile lui Mozart. Sub bagheta maestrului Koichiro Kanno. Pentru mine aceste concerte, pe care încerc să nu le ratez, au căpătat o dimensiune terapeutică. Starea de tensiune în care mă găsesc de obicei dispare în momentul în care membrii orchestrei încep să îşi acordeze instrumentele. Iar în momentul în care dirijorul îşi exercită magia, cotidianul işi pierde puterea şi nu mai rămâne decât sunetul. Şi parcă din acel moment încep să gândesc mai clar şi reuşesc să pun lucrurile în perspectivă mai bine ca niciodată.