Geanta aproape perfectă

A fost odată un om care iubea. Iubea felul în care dimineața razele de soare mângâiau bobocii florii de cireș, iubea sunetul tălpilor de copil pe nisip, iubea oftatul frunzei când se desprinde toamna de ramură. Dar mai presus de toate iubea femeia. Nu o femeie anume. Iubea toate femeile în mod egal: iubea felul în care privirile lor îl cântăreau după criterii numai de ele știute, iubea tăcerile lor enigmatice și cuvintele pe care nu le rosteau niciodată. Iubea felul în care conștiente de puterea lor jucau rolul modestiei. Iubea felul în care se mișcă, respiră, dansează.

Și pentru că le iubea atât de mult a hotărât să le dăruiască ceva pe măsura desăvârșirii lor. Un obiect care să le însoțească întotdeauna. Un obiect care să le slujească. Un obiect care să le scoată în evidență frumusețea așa cum nici un altul nu o făcuse până atunci.

A vrut să creeze o bijuterie în care să amestece o rază de lună. Dar și-a dat seamă că unele femei sunt raze de soare.

A vrut apoi să creeze un parfum. Dar ce parfum este mai îmbătător decât parfumul de femeie?

Rând pe rând ideile i se părea lipsite de valoare… Ar fi vrut ceva…unic. Misterios. Ceva util. Ceva de neînlocuit.

Cum ar fi o geantă?

Exact. Acesta era obiectul pe care îl căuta.O geantă. O geantă cum nu a mai existat vreodată și nici nu va mai exista. Așa că a luat o bucată de piele și a croit un obiect simplu, cu linii clasice și dimensiuni potrivite pentru mâini mici și delicate. Dar oare ce culoare să îi dea? Roșul intens al buzelor proaspăt sărutate? Negrul nopților fără stele? Sau albul imaculat al dantelelor delicate? Care ar fi oare culoarea potrivită unei genți?

De ce nu poate avea de fiecare dată altă culoare?

Ideea îi plăcu. De fiecare dată altă culoare aleasă după firea celei pe care o slujește. Sau după dispoziția sa trecătoare. Sau după culoarea zâmbetului…O geantă care să își schimbe culoarea asemenea unui cameleon.

În funcție de dispoziție și necesități.

Rezolvând această problemă de stare omul se concentră către interior. Adună în jurul său toate obiectele de care avea nevoie și constată că i-ar fi trebuit un oraș pentru a le așeza pe fiecare la locul său: amintiri, parfumuri, iubiri și alte mici nimicuri total nefolositoare la prima vedere dar cu adevărat indispensabile unei femei adevărate.

Așa că stătu un pic pe gânduri și apoi hotărâ să le dea nume. Îl chemă pe fiecare pe numele său și acesta veni cuminte, se micșoră și se strecură în geanta cu tăieturi simple. Până din tot orașul nu mai rămase absolut nimic.

Dar oare cum le voi scoate înapoi de acolo?

Doar ne-ai dat nume. De ce nu ne chemi înapoi?

Nu merge așa. Eu vă pot chema pentru că eu v-am numit. Dar Ea cum se va descurca? Ea care gândește în toate limbile Pământului?

Atunci numește-ne în toate limbile Pământului. Sau pune-ne un cod de bare. E eficient și funcționează chiar și în afara galaxiei.

Și îi plăcu ideea. Așa că lângă fermoar și relativ centrat montă un mic accesoriu, stricând un pic liniile clasice ( dar ce-i design-ul fără funcționalitate?). Orice obiect odată intrat era astfel pe loc catalogat. Apoi cu un singur gând și gest putea fi chemat în orice limbă cunoscută.  O singură problemă rămase totuși nerezolvată: cum pui un cod de bare amintirilor? Cum poți ascunde razele de soare ce mângâie bobocii florii de cireș?

Răspunsul este simplu. Nu pui. Pentru acestea ai nevoie de o altfel de geantă.

 ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Articol scris pentru Etapa VI a competiției SuperBlog 2013. Sponsorul probei: magazinul online Reeija.

Poșeta Pandorei

Pandora era o femeie ca oricare alta. Sau cel puțin așa se vedea ea. Pandora nu era nici frumoasă nici urâtă, nici slabă nici grasă, nici deșteaptă nici proastă, nici cultă nici incultă. Pandora pur și simplu era. Sau cel puțin așa credea ea.

Pandora avea un mare defect.  Pandora credea în oameni. Atunci când cineva îi spunea că luptă pentru protecția animalelor, Pandora pur și simplu credea ad literam…pentru că și ea încerca să facă același lucru. Pandora nu își putea imagina că cineva ar putea minți în legătură cu un asemenea subiect doar ca să îi facă ei pe plac. Pentru că deși Pandora era o femeie perfect normală multă lume credea că ea, Pandora, nu era nici măcar pe departe normală. Mulți credeau că ea, Pandora, era frumoasă. Aceia se înșelau. Alții trăiau cu convingerea că Pandora este înțeleaptă. Și aceștia se înșelau. Cei mai puțini, dar cei mai zgomotoși, credeau că ea, Pandora, are un crez. Nici pe departe. Biata de ea trăia fiecare clipă pe rând, încecând din răsputeri  să nu se sufoce sub rutina cotidiană. Pandora pur și simplu ființa. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

Așa că nu i s-a părut nimic ciudat atunci când într-o zi, un om, un om ca oricare altul, a venit către ea și i-a întins o poșetă spunându-i:

”Te rog acceptă acest dar. Este un dar de preț. Este o poșetă. Dar ai grijă ce pui în ea. Soarta omenirii depinde de asta.”

Pandora așadar i-a zâmbit bunului om, gândindu-se că oricum soarta omenirii nu are cum  să depindă de o femeie obișnuită așa ca ea, și a luat poșeta ca pe un dar firesc. Apoi a trecut mai departe . Mulți ani a și uitat de poșetă. Nu că poșeta ar fi avut ceva. Dar ei pur și simplu nu îi trebuia. Așa că a purtat-o o vreme apoi a pus-o deoparte ca pe  orice alt obiect care nu se mai potrivea cu vremurile..

Anii au trecut. Vintage-ul a devenit modern. Pandora era acum trecută de prima tinerețe și vroia să scape de orice i-ar fi reamintit de asta. Așa că s-a apucat să facă curat în dulap. Rochii, pantofi, poșete…nimic nu scăpa triajului. Nici măcar vechea poșetă.

Și mai era un șervețel vechi. Probabil că își stersese nasul  cu ocazia uneia din inepuizabilele ei alergii. Nu fusese bolnavă în viața ei. Nu de o boală serioasă, cel puțin. Prietenii ei mureau de cancer…duodenar, limfatic, osos…ea suferea de alergii…uneori chestia asta o complexa…chiar rămânea fără subiecte comune de conversație..uneori, în secret, și-ar fi dorit și ea să fii suferit de vreo boală fatală pe care să o fii învins miraculos…atunci ar fi avut și ea un subiect decent de conversație.

Și mai era și o cartelă utilizată de metrou. Oare de când nu mai mersese cu metroul?…De pe vremea de când lucra pe un post amărât de intern. Pe vremea aceea avea ambiții mari. Visa la o vilă de lux…undeva cât mai aproape de centru dacă s-ar fi putut..utopie evident…dar ea visa…Mai visa la o mașină hibrid și la un soț bogat. Un soț care să o poarte la braț ca pe un trofeu de preț. Cel mai de preț trofeu. A zâmbit amintindu-și. Vise de fată prostuță.

Nici n-ar fi putut fi altfel. Numai o fată prostuță și-ar fi ținut jurnalul în poșetă. Pentru că exact aceasta a fost următorul obiect pe care l-a găsit în poșetă. Un carnețel cu un mic unicorn alb desenat pe copertă. Și cu mulți unicorni multicolori ascunși între paginile sale.  Pagini umplute cu un scris mic și ordonat. Aproape prea mic pentru a putea fi lizibil. Ca și cum i-ar fi fost frică să se arate ochilor curioși.

Acum că nu mai rămăsese nimic în ea poșeta părea să-și fi pierdut menirea. Așa că Pandorei i se făcu milă și puse înapoi obiectele scoase. Unul câte unul acestea își regăsiră culcușul primitor în care dormiseră atâția ani.  Toate cu excepția micilor unicorni sfioși. Pentru că până și Pandora știa că aceștia nu au ce căuta într-o poșetă.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru concursul organizat de Reeija, magazin online ce oferă genți de piele.

A fost odată o poșetă

Mai târâș, mai grăpiș am ajuns astăzi și la cea de-a 12 Etapă a competiței Spring SuperBlog. Această etapă mi-a dat mult de furcă pentru că Reeija ne-a invitat să povestim o întâmplare amuzantă care să implice cumva poșeta preferată. Așa cum cred că ați remarcat până acum eu nu știu să scriu amuzant. Dar întâmplarea în sine este atât de savuroasă încât cred că până la urmă și un anti-umorist ca mine o poate povesti cu o vagă urmă de haz:

A fost odată o poșetă. Nu este bine…pentru că așa s-ar putea crede că a fost odată o poșetă oarecare. Nimic mai neadevărat. Reiau.

A fost odată o poșetă pe care am iubit-o nespus. Era mare, foarte mare, exagerat de mare aș putea spune. Genul acela de poșetă în care după ce arunci cu nonșalanță câteva dosare, telefonul, portofelul, un tricou și lenjerie de schimb, o gentuță pentru cosmetice care parcă stă să explodeze de plină ce este, șervețele de toate felurile, agenda, eventual și o carte tot mai ai loc să mai bagi câte ceva. Că poșeta cântărește mai mult decât ai putea căra tu vreodată și să arați și elegantă și degajată în același timp este un fapt total neesențial. Iar motivul pentru care cineva ar purta permanent după el haine de schimb iar nu îmi este foarte clar. Știu doar că la un moment dat cam acestea erau lucrurile fără de care nu ieșeam din casă.

Probabil că în acea perioadă aveam senzația că la un moment dat va veni o tornadă care mă va purta undeva unde nu există viața modernă așa cum o cunoaștem noi. Sau pur și simplu în acea perioadă eram o mare admiratoare a melcului. Doar că în loc de cochilie eu aveam geanta- căsuță. Dar nu orice fel de căsuță. O căsuță cochetă cum rar mai găsești. Avea culoarea argintiu închis și era accesorizată cu mai multe fermoare metalice. Bineînțeles că în spatele fiecărui fermoar se ascundea un buzunăraș. Și mai avea ea și câteva buzunărașe în interior, ferite privirilor indiscrete. Ce mai. Era gândită să fie nu numai frumoasă, nu numai încăpătoare, dar și extrem de practică.  Era atât de practică încât atunci când mergeam la cumpărăturile zilnice nu aveam nevoie aproape niciodată de sacoșă. Pur și simplu aruncam în poșetă cele câteva produse de care aveam nevoie în ziua respectivă. .

Dar tocmai aceaste minunate calități ale sale i-au adus într-un final tragicul său sfârșit. Și cu acesta și sfârșitul epocii genților mari pentru mine. Acum port doar genți minuscule în care să-mi încapă strict portofelul, telefonul și un pachet de șervețele umede. Și eventual un  gloss.

Dar să revin la povestea mea: era o zi de toamnă târzie. Era frig dar măcar nu ploua. Străzile erau destul de pustii. Eu mă întorceam acasă. Întotdeauna opream la intrarea în sat să dau câteva bobițe câinilor fără stăpân pripășiți în acel loc. Ca de obicei, când au văzut mașina, mi-au ieșit în întâmpinare dând fericiți din coadă. Am oprit. M-am dat jos din mașină , am luat punga de mâncare din spate și m-am apucat să îi hrănesc. Nimic neobișnuit până aici.

Dintr-o dată s-a creat agitație, s-au auzit lăbuțe zbughind-o din spatele meu și aproape instantaneu și-au lăsat cu toții mâncarea alergând într-o frenezie nebună după ceea ce părea a fi un câine cu ….n-o să ghiciți niciodată…și nu, nu era cu covrigi în coadă. Era ceva cu mult mai interesant. Un câine cu o poșetă mare argintie. O poșetă atât de mare și de voluminoasă încât nu reușea decât să o târască după el. O poșetă mare, argintie și deschisă, o poșetă care stătuse odată pe bancheta din spate a mașinii mele, dar care acum își dezvăluia secretele cale de zeci de metrii de-a lungul șoselei.

Iar ca și cum aceasta nu ar fi fost îndeajuns restul haitei a hotărât că asemenea faptă infamă nu poate fi trecută cu vederea. Cei mai voinici au alergat și au ajuns hoțul din urmă cerându-și cu fermitate partea lor din pradă într-o încăierare epopeică. Cei mai mici și mai nevolnici s-au mulțumit să adune lucrurile împrăștiate pe asfalt: care o sticlă de suc, care un chilot de dantelă, unul un bon de benzină, altul un șervețel murdar. Cei mai fericiți au ieșit din încăierare cu bucăți din pieptul de pui cumpărat pentru cină, de fapt sursa tuturor nenorocirilor. Iar după ce spiritele s-au mai potolit și în ovațiile spectatorilor care au răsărit ca ciupercile după ploaie, într-un loc în general pustiu (apropo nu vi se pare bizar cum atunci când se întâmplă ceva care să te pună într-o lumină cât de cât jenantă, cum ar fi sa cazi în șanț calcând pe lângă podeț sau să alerge un câine cu geanta ta în gură, întotdeauna există cineva care să fie martor și să poate spune povestea?)am reușit să-mi recuperez ceea ce mai rămăsese din geantă cu portofelul bine sigilat într-unul din buzunarele secrete.

Telefonul rămăsese în bord. Iar restul lucrurilor nici că m-au mai interesat. Cu orgoliul destul de bine zdruncinat, cu actele, agenda și cosmeticele recuperate, acestea din urmă se pare că nu i-au interesat, m-am urcat în mașină și am demarat în trombă.  În urma mea un cățelandru pătat și ciufulit mergea țanțoș către culcușul său cu captura de război. În dinții săi flutura cu grație ceea ce fusese cândva lenjeria mea intimă.