scoala | Copilul în oraș

Nu știu de ce în momentul în care se proiectează mobilierul școlilor nu se ia în considerație necesitatea unei poziții corecte a copilului în timpul cursurilor. Un elev stă patru ore cel puțin pe un scaun și la o masă, pupitru, spuneți-i cum vreți, care îi deformează coloana și îi strică postura. Și nu este un fapt remarcat doar de mine. Toată copilăria mama mea s-a chinuit să îmi corecteze poziția coloanei. Și acum când stau în fața calculatorului o aud undeva în minte spunându-mi să stau dreaptă. Din păcate după șaisprezece ani de bănci incomode răul a fost iremediabil făcut. Anul trecut în toamnă fetița mea avea o postură impecabilă ( chiar un pic prea impecabilă după lecțiile de balet). Acum stă cu umerii lăsați și aduși în față, încât am ajuns să mă plictisesc eu de câte ori îi atrag atenția să se îndrepte. Și nu este singura cu acest defect. Mă uitam la fotografia clasei de la serbarea de sfârșit de an și am senzația că mă uit la un grup de copii cu dizabilități – care de care mai strâmb, mai cocârjat, cu umerii unul mai sus și altul mai jos. Și mă gândesc că așa ceva nu poate fi normal și că în primul rând noi părinții ar trebui să luăm atitudine.

O altă problemă de care m-am izbit este că după un singur an de școală copilul a început nu mai gândească logic. Acum așteaptă să i se dea răspunsurile pe tavă iar în momentul în care întâlnește o problemă nouă care necesită raționament original îmi trântește imediat replica: ”nu am învățat asta”. Este uimitor cât de repede se poate distruge o muncă de șapte ani. Și nu îmi imaginam că va trebui să mă lupt cu propriul meu copil, pe care timp de șapte ani l-am forțat să își caute singur răspunsurile la întrebări – chiar dacă asta însemna să greșească uneori pentru ca apoi să își dea singur seama unde a greșit. De acest fenomen al contemplării mute și al încăpățânării de a nu gândi independent m-am izbit în perioada în care dădeam meditații și cred că este unul din motivele pentru care am și renunțat la acestea. Iar acum trăind experiența ca părinte devine cu atât mai frustrant. Oare scopul învățământului a devenit transformarea copiilor noștri în niște medii de stocare date, fără discernământ și fără a le oferi și instrumentele necesare pentru a le procesa?!

În ultima săptămână toate activitățile noastre au gravitat în jurul copilului, respectiv a ceremoniilor legate de închiderea anului școlar: serbarea clasei, serbarea de premiere, ultimele cursuri ale diferitelor activități extracurriculare. Evident toată această agitație m-a făcut să stau un moment și să mă gândesc: ce a însemnat pentru copil primul an de școală, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?!

În primul rând trebuie să precizez că au existat emoții legate de adaptare, având în vedere că fetița mea nu a mers la grădiniță decât vreo două luni, adică nu a fost deloc la grădiniță. Pentru învățătoare, pentru care nu pot să am decât cuvinte de laudă – asta e, piticul meu e norocos în general- emoțiile cred că au fost mai mari decât pentru noi familia, pentru că a ținut neapărat să îmi atragă atenția la ultima serbare asupra evoluției fiicei mele și asupra dezinvolturei și siguranței de sine pe care a etalat-o. Ei bine, eu personal nici nu mă așteptam la altceva, eu pentru adaptarea la program îmi făceam probleme și nu pentru integrarea în colectiv. Și aici cred că ne-am lovit pentru prima dată de prejudecata legată de socializarea cât mai timpurie a copiilor. Eu întotdeauna am mers pe ideea de a ține cât mai mult copilul în afara mediului instituționalizat (dacă legea mi-ar fi permis aș fi optat pentru învățământul în particular pentru anii de școală primară) și asta pentru că sunt de părere că doar așa își poate defini cu adevărat individualitatea și un set de valori personale după care se va ghida o viață întreagă. Bineînțeles, cu condiția existenței timpului necesar pentru a te ocupa de formarea copilului și posibilitatea financiară de a-i asigura materiale didactice și activități educaționale – dar despre asta cred că voi scrie altădată.

Ca să revenim la subiect: care au fost plusurile și minusurile clasei întâi?

Un plus îl reprezintă în primul rând faptul că fetița mea a căpătat o încredere de sine extraordinară, o încredere în forțele proprii și o încăpățânare incredibile. La asta au contribuit mai ales concursurile școlare la care a participat, absolut benevol – niciodată nu i s-a impus participarea, întotdeauna a fost opțiunea ei. Pe de altă parte putem bifa încăpățânarea și la minusuri.

Un alt plus îl consider spiritul competitiv sănătos pe care l-a dezvoltat. Și acesta tot datorită talentului pedagogic al învățătoarei care a ghidat acest spirit, existent în formă latentă în orice copil, către competițiile școlare și nu către competitivitatea nesănătoasă în cadrul clasei. Nu neg, o ierarhie va exista întotdeauna în orice comunitate, în orice mediu ar fi ea, dar proiectarea ambițiilor personale asupra copiilor nu duce niciodată la nimic bun. Niciodată nu spuneți unui copil: trebuie să fii primul, ci spuneți-i în schimb: trebuie să dai tot ceea ce poți pentru a realiza cât mai bine ceea ce ai de făcut, astfel încât tu să fii mulțumit de rezultatul muncii tale. Nu îmi place să dau sfaturi, dar acesta este un sfat. Pentru că din experiența mea ca părinte am văzut că funcționează și pentru că astfel copilul va lupta pentru el și pentru mulțumirea izvorâtă din conștiința unui lucru bine făcut, chiar dacă nu întotdeauna apreciat la justa-i valoare, și nu pentru a obține premiul cel mare – eșecul afectându-l în mare măsură în acest caz. Sau, cazul cel mai nefericit, copilul obține rezultate academice bune doar pentru a nu-și dezamăgi părinții (exemplul perfect de formă fără fundament).