Scrisoare de intenție

Finalul competiției Spring SuperBlog 2013 vine cu o întrebare interesantă: ”cum v-ati recomanda ca potential partener media in viitoarea editie SuperBlog?”

În primul rând mă întreb ce înseamnă a fi partener media la o astfel de competiție, privind din postura unui blogger? Să anunț printr-un articol de măcar 200 de cuvinte începerea competiției? Să postez undeva pe blog un banner prin care să afirm că susțin competiția? Sau să mai dau din când în când un like la câte un comentariu de pe grupul dedicat de pe Facebook?

Privit din exterior nu  pare mare lucru de făcut. Și în nici un caz nu m-ar caracteriza.

Eu scriu pentru că îmi place să scriu.  Este atât de simplu. Scriu despre mine, despre universul meu, despre lucrurile frumoase care mă înconjoară. Uneori mai scriu și despre fața neplăcută a realității. Uneori mă joc. Alteori experimentez. Scriu pentru mine. În ultimul timp am început să scriu și pentru un mic grup de oameni care își rup din timpul lor pentru a mă citi. Pe mine. Gândurile mele. Poveștile mele. Universul meu. Pe acești oameni nu îmi permit să nu-i respect. Din respect pentru ei încerc să scriu cât mai bine.

Din respect pentru concurenții SuperBlog, ca blogger partener m-aș simți obligată să îi citesc pe toți. Absolut fiecare articol al fiecărui concurent. M-aș simți obligată să admir ceea ce este de admirat. Și să critic ceea ce este de criticat. M-aș simți obligată să mă implic. Pentru că așa sunt eu.

Îmi place să scriu. Și-mi place să găsesc mereu teme noi. Să creez povești pornind de la cele mai banale subiecte. Să evadez din realitate. Să încerc să ies din zona mea de confort. Să îmi testez limitele. Și să fiu recunoscătoare atunci când am reușit să mi le depășesc. Atunci când am reușit să creez povestea perfectă. Pentru mine. Pentru cititorii mei.  Pentru că în final poveste este cea care contează. Povestea este scopul meu.

Dar să revin la întrebare: cum m-aș recomanda? Nimic mai simplu. Aș fi cea care spune povestea din spatele poveștii.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 14 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Publicitate

ROGVAIV

În ultimul timp am o dispoziție multicoloră.

Mă simt un mic crâmpei de curcubeu, lumină descompusă strălucind în picăturile de ploaie.

Cândva am fost și eu un bebeluș multicolor, la fel ca toți ceilalți bebeluși multicolori. Dar am crescut și încet încet am început să uit culori. La început am uitat roșul, apoi galbenul și la sfârșit albastru. Și am mai rămas cu alb și negru.

E foarte greu să vezi lumea în alb și negru. Dar este și mai greu să fii o persoană în alb și negru. De fapt nici măcar nu ești o persoană. Ești doar alb. Sau doar negru. Niciodată între. Niciodată complet.

Alb-negru. Negru-alb. Simplu. Tranșant. Dar cum prea mult alb doare și fiindcă prea mult negru moare la un moment dat totul se transformă în gri.

Tristă existență o viață cenușie. O umbră fără repere într-o lume fără culoare. Griul e gri. Mereu la fel. Niciodată galben. Sau roșu. Sau albastru. Niciodată curcubeu.

Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva de neimaginat. Un fluturaș a apărut în viața mea. Un fluturaș micuț. Un bebeluș multicolor, ca orice alt bebeluș multicolor.

Timpul a trecut. Bebelușul multicolor s-a transformat într-un copil-curcubeu. Nimic nu este mai frumos. Mai natural. Mai luminos. Propriul meu copil curcubeu. Încă nu pot să cred că am primit acest cadou. Perfect.

Și  am crescut pentru a doua oară. De data aceasta însă am reușit să o fac bine. Este destul de grav să-ți pierzi culorile o dată. Dar este un păcat de neiertat să o repeți la infinit.

Un pic de roșu la început. Culoare caldă. O inimă bătând.

Un strop de soare mai apoi. Sursa luminii. Galben.

Și-n început de curcubeu. Roșu. Oranj. Galben.

Pe-un cer perfect. Senin. Albastru. Ultima dintre culorile  primare. Singura rece. Și cu aceasta curcubeul e complet.

Acum poți chiar să vezi natura în splendoarea ei. Un pas firesc. Un câmp de verde.

Și adâncimile oceanului. De-un indigo de nepătruns.

Iar la sfârșit. Cel mai greu pas. Pasiunea pură. Violet.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa 13 a competiței Spring SuperBlog 2013.

Corfu. Insula sufletului meu.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

Nu știu să găsesc cuvinte măiestrite îndeajuns pentru a-ți descrie splendoarea. Cămin tainic al iubirii dintre un zeu și-o nimfă cum altfel ai fi putut să fii? Altfel decât sălbatică și vijelioasă cu piscurile-ți egalate doar de îndrăznețe fortărețe care sfidează cerul?

O zi. Atât îi trebuie unui muritor să te parcurgă în plimbare de la un capăt la celălat. Și totuși o viață nu-i îndeajuns pentru a-ți contempla comorile.

Vacanță în Corfu. Tărâm de vis. Visul meu. Visul lui Ulise. Visul reginei Sissi îndrăgostită de Ahile. Splendori de marmură și bronz ascunse în grădini înmiresmate. Umbrite de palmieri. Vegheate de însuși marele erou. Achilleion. Refugiu tainic de visare și legendă.

Aș vrea să fiu acum acolo. Acolo unde timpul pare că s-a oprit în loc. Să uit de mine și de lume  acolo unde soarele apune printre livezi tăcute de măslini. Netulburate poate decât de caprele agile. Sau uneori de pașii unui turist rătăcitor ca mine.

Să stau și să privesc întoarcerea pescarilor la Kassiopi. Ce desfătare! Și parcă timpul s-a întors din nou în vremea vechilor legende.

Legende cu eroi viteji. Și zei neîndurători. Și moștrii mitici. Și gorgone ale căror temple erau întrecute în frumusețea lor stranie și înfricoșătoare doar de splendorile Olimpului. Acum ruine într-un muzeu. Alături de alte mii fragmente de măiestrie de mult uitată. De frumusețe netulburată decât de ochi avizi. Expuse în cutii de sticlă. Într-un muzeu de arheologie.

Comori sculptate în stâncă. Din stâncă. De parcă omul ar fi vrut să egaleze zeii. Pereți întregi de pietre reci. O fortăreață. Ba chiar două. A dogilor venețieni. Puternici și trufași. Sfidând chiar marea.

Marea ta albastră. Atât de albastră încât îți pare că însuși cerul a pălit. Să fie oare de rușine? Sau de invidie că nu îi poate egala culorile. Și splendorile. Splendori ascunse tainic în adâncuri. Și scoase la lumină de harnicii pescari. Și dăruite nouă. Tuturor. Într-un muzeu al mării. La Benitses.

Aș vrea pot să fiu acum pe locul de la geam. Un charter către Corfu e tot ce îmi doresc. Să îmi pierd pașii pe străzile înguste din Kerkyra. Să mă desfăt prin magazinele micuțe cu mii de artizani neîntrecuți.

Să beau cafeaua lângă port. Și să privesc vapoarele ce pleacă. Sau vin. și poate să pornesc și eu în propria-mi croazieră temerară. Să înot cu focile.

Și să debarc departe. Acolo unde dunele se unesc cu marea. Sau și mai bine poate la Palaiokastrita. Lăcaș de cult și de peregrinaj. Apoi să urc versantul dur de stâncă doar pentru a mai privi odată culoarea mării.

Aș vrea…Nici nu mai știu ce-aș vrea. Pentru că sunt atâtea de făcut. Și de văzut. Aș vrea să rătăcess pierdută în parcul de la Mon Repos. Să caut Templul Doric ascuns privirii indiscrete între pădure și faleză. Sau poate..să mă pierd pe străzi în epopeea căutării bisericilor bizantine.

O, insulă miraculoasă! Aș vrea să mai admir măcar odată-ți comorile neasemuite. Și să mă pierd în contemplarea minunilor din Orient. Muzeu de Artă Asiatică. Colecție neprețuită de jasp, metale și delicate porțelanuri. Un vis neșteptat ascuns în inima Mediteranei. Fragil. Superb.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru mine și pentru Etapa 11 a competiției Spring SuperBlog 2013 propusă de Agenția de Turism Paralela 45.

Copilu’ și Cutia Misterioasă

Copilu’ sunt eu. Nu mă întrebați de ce mi se spune așa pentru că nu am nici cea mai vagă idee. Este o stare de fapt și nu vom divaga pe această temă.

În schimb vă voi povesti de ce îmi fac eu acum bagajul. Pentru că astăzi de dimineață o Cutie Misterioasă  și-a făcut inexplicabil apariția în dormitorul meu. Trebuie să vă spun de la început că nu îmi plac misterele. Categoric îmi displac. Iar mai mult decât misterele îmi displac surprizele. Aici explicația este simplă. Controlul este obsesia mea. Iar o surpriză nu o poți controla, nu-i așa? O poți controla când o faci tu. Dar atunci nu mai este chiar o surpriză. Pentru tine. Dar să o iau cu începutul.

Deci la mine în dormitor a apărut o Cutie Misterioasă.  Acum nu vă imaginați că ar fi vorba despre vreun cufăr magic sigilat cu șapte lacăte și șapte blesteme de către șapte vrăjitori. Nici pe departe. Era o cutie obișnuită, prea mare pentru a ascunde un inel și prea mică pentru o bombă artizanală. Cele mai mari temeri ale mele din ultimul timp fiind deci excluse din start. Era în consecință o cutie de dimensiuni modeste. O cutie frumos ambalată în hârtie de mătase. Fără nici o fundă.

Toate aceste concluzii să nu credeți că mi-au venit așa instantaneu. Mi-au venit după un timp relativ decent de cugetare și observație. Pentru că nu poți avea niciodată  încredere într-o cutie care apare așa tam nisam, neinvitată la tine în dormitor.

După ce a trecut acest răgaz mulțumitor de gândire și analiză în urma căruia am ajuns la mai sus menționatele concluzii, oarecum liniștitoare, am hotărât să fac pasul cel mare și să o deschid. Mare greșeală. Nu vi se pare enervant când hotărâți să ignorați primul impuls ? În cazul meu acela de a mă face că nu am observat-o în speranța că va dispărea așa cum a apărut. În cutie era nici mai mult nici mai puțin decât un costum de baie. Însoțit de următorul bilet: Ghici unde plecăm mâine?!

Cum adică unde plecăm mâine? Mâine nu plecăm nicăieri. Eventual până la magazin să cumpărăm mâncare pentru căței. Cineva, nu spun cine, persoană importantă, avea chef de joacă și se gândise să îmi facă o surpriză. V-am spus cât de mult îmi displac surprizele? Da. Cred că v-am spus. Și totuși curiozitatea, dublată de încântarea de a pleca undeva mai departe de magazinul cu mâncare pentru căței, a învins și am hotărât să accept provocarea. Oare unde am putea noi pleca? Sigur costumul de baie deține cheia dezlegării enigmei. Așa că m-am înarmat cu cele două arme ale lui Scherlock Holmes observația și deducția și m-am hotărât să dezleg enigmele infamei Cutii Misterioase. Vă voi prezenta genialul raționament la care m-a condus sclipitoarea mea inteligență prezentându-vă pas cu pas indiciile în ordinea în care mi-au fost aduse atenției și concluziile la care am ajuns în urma analizării minuțioase a acestora.

Indicul numărul 1: costum de baie. Categoric este vorba despre o destinație însorită: plajă sau croazieră. Varianta B: croazieră cade din start. Nu suport programul impus așa că instinctul de supraviețuire sigur i-a spus să nu facă o astfel de eroare capitală. Așa că singura variantă plauzibilă rămâne varianta A: o stațiune la mare sau la ocean

Indiciul numărul 2: un costum de baie dintr-o singură piesă. Clar nu făcut pentru a te bronza. Deci ies din ecuație stațiuniule plictisitoare pentru vârsta a treia  unde nu ai mai nimic de făcut toată ziua decât să stai cu burta la soare ca o șopârlă pe nisipul fierbinte. Oricum nu stau la soare niciodată așa că era de așteptat să nu ia această posibilitate în calcul.

Indiciul numărul 3: Croiala elegantă, concepută special pentru a sublinia silueta. Evident un costum de baie gândit pentru a fi etalat pe un șezlong, la umbră, cu un coktail alături. Sau la o petrecere pe plajă. Acest indiciu nu îmi este de nici un folos.

Indiciul numărul 4: Mărgele în formă de perluțe. Acesta este un indiciu foarte bun. De unde se culeg perluțele? Și odată ajuns acolo să poți purta un costum de baie? Evident destinația noastră nu poate fi Japonia. Și aș putea paria că și China, Coreea de Sud sau India ies din ecuație.  Deci căutarea mea se restrânge la Mexic, Polinezia, Australia și Noua Zeelandă. Deja Cutia Misterioasă începe să îmi apară în cu totul altă lumină.

Indiciul numărul 5: Costumul de baie este negru. Și aici vă dau voie să rămâneți muți de admirație în fața capacităților mele intelectuale mult peste medie. Culoarea neagră a costumului sugerează culoarea nisipului. Este vorba deci despre o insulă vulcanică.  Și cu aceasta am restrâns căutările la doar două locații: Tahiti și Noua Zeelandă.

Alegerea uneia dintre cele două locații a fost floare la ureche pentru un detectiv de excepție așa cum sunt eu. Și oricât mi-aș fi dorit să fie Noua Zeelandă, singura locație în care mi-aș putea etala costumul de baie cel nou rămâne Tahiti. Nu de alta dar în Piha sunt aproximativ 18 grade în această perioadă a anului. Și pielea de găină chiar nu s-ar asorta cu un asemea costum.  Poate eventual cu unul albastru. Atunci poate că aș fi putut trece drept un macaw albastru.

Și cu aceasta am dezlegat enigma nu atât de  infamei  Cutii Misterioase. Caz încheiat pentru Etapa 10 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Arta este un lux sau luxul este o artă?

Iată o întrebare care nu numai că mi-a dat temă de gândire pentru o săptămână dar căreia imi este momentan imposibil să-i dau un răspuns categoric.

Sunt atâtea aspecte care trebuie luate în considerare, atâtea nuanțe în însăși conceptele în sine, atâtea unghiuri din care poți aborda această problemă…Primul meu impuls a fost să răspund categoric. Nu. Arta nu este un lux. Născută într-o familie de generații succesive de artiști din diferite domenii (pictori, scriitori, muzicieni), înconjurată de produsele muncii lor încă din primele zile ale vieții mele pentru mine arta este pur și simplu un fel de a fi. O necesitate. La fel ca aerul sau apa. Dar nu pot raporta totul la o existență singulară.

Am încercat să abordez subiectul din punct de vedere strict material. Această perspectivă m-a dus la concluzia că arta și luxul sunt interdependente și nu pot exista de sine stătător. Arta ca simplă nevoie de exprimare, nevoie în strânsă corelație cu evoluția omului ca specie și până la urmă ca diferență specifică a speciei umane, nu ar fi evoluat la formele sale actuale fără a fi susținută de o altă nevoie fundamentală a ființei umane, nevoie derivată din necesitatea acesteia de a se afirma din punct de vedere a statutului social, respectiv luxul.

Pe de altă parte nici luxul nu poate fi complet fără acumularea produselor artei. Nevoia de lux a dus la apariția patronilor artei. Patronii artei au făcut posibilă evoluția artei și nașterea capodoperelor, ei fiind cei care dispun de resursele materiale pentru materializarea acestora. În același timp tot aceste elite financiare și de clasă au condus la apariția dimensiunii materiale a operelor de artă. Ei le-au dat valoarea de piață. Ei au stabilit care este prețul pe care societatea ar trebui să fie dispusă să-l plătească pentru a se putea bucura de roadele artei.

Această abordare pur materialistă s-a dovedit a fi mai mult decât am intenționat pentru că până la urmă m-a condus către două aspecte de natură psihologică și sociologică: piramida necesităților și  evoluția socială. Dar m-a dus și către concluzia validității ambelor afirmații. Așa că în final am reușit să obțin două răspunsuri  contradictorii: arta nu este un lux, din punctul de vedere al producătorului de artă,  și arta este un lux, privind din perspectiva consumatorului actual.

Până la urmă (lăsând la o parte perspectivele filozofice pe care nu îndrăznesc să le abordez) am hotărât să mă întorc la abordarea creatorului de artă, dar nu din perspectivă personală ci din perspectivă antropologică. Omul, chiar din formele sale primitive a simțit nevoia de a-și explica universul, de a-și legitima existența în raport cu divinitatea și cu semenii, de a-și explica propriile sentimentele. Arta triburilor primitive existente este o formă de exprimare autentică, cu o valoare estetică incontestabilă dar fără nici un fel de valoare materială în cadrul comunității în care se manifestă. Pur și simplu este o dimensiune a existenței lor, prezentă atât în aspectele casnice cât mai ales în cadrul ceremoniilor sacre. Și această a treia abordare, extrapolată chiar și la societatea modernă,  m-a condus din nou către concluzia că arta nu este un lux.

În ceea ce privește partea a doua a întrebării: respectiv dacă luxul este o artă  cred că răspunsul necesită ceva mai mult timp de gândire și mult, mult mai mult spațiu. Dar măcar putem avea un punct de pornire făcând o  radiografie a pieței de lux autohtone (și nu numai). În acest scop vă recomand să citiți Elegantine. Astfel puteți găsi propriul vostru răspuns la această întrebare. Și chiar la o întrebare fundamentală pentru subiect și cu care ar fi trebuit de fapt să încep acest articol: cum definim luxul?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 9 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Ana și sora ei

Ana avea totul: o casă cu piscină, doi copii frumoși, un soț care o adora. De două ori pe an mergea să-și reînnoiască garderoba la Paris. De două ori pe lună mergea la cosmetician, de două ori pe săptămână la coafor. Cheltuia pe produsele de întreținere un salariu mediu pe economie în fiecare lună. Era în permanență în căutarea celor mai noi produse, celor mai eficiente.

De fapt Ana nu avea chiar totul. Ana nu avea exact ceea ce și-ar fi dorit cel mai mult. Ana nu avea Farmec.

Pentru că Ana pur și simplu nu înțelegea. Nu înțelegea că farmecul înseamnă magie. Farmecul înseamnă transformare. Dar nu orice fel de transformare. Ci o transformare miraculoasă. Cum ar fi de exemplu transformarea coconului în fluture.

Și-ar fi dorit nespus să fie și ea una dintre acele femei în jurul cărora se adună toată lumea la petreceri și care pot vorbi despre orice sau despre nimic și totuși auditoriul le ascultă cu cea mai mare atenție. Nu atât pentru ceea ce au de spus. Ci mai ales pentru felul în care o fac. Pentru modulațiile vocii, pentru gesturile spontane, specific feminine, cu care își subliniază ideile, pentru râsul discret și vesel ca un clinchet de clopoțel.

Așa cum era sora ei.

Sora ei nu avea nimic din ceea ce avea Ana. Sora ei nu avea o casă cu piscină, nu mergea de două ori pe lună la cosmetician și în nici un caz de două ori pe săptămână la coafor.  Sora ei își purta părul tăiat drept, ca o școlăriță, unghiile și le făcea seara în timp ce mai corecta o lucrare și se îmbrăca cu haine cumpărate la reduceri, de cele mai multe ori.

Nu folosea produse scumpe pentru a-și ascunde imperfecțiunile. Nu. Sora ei folosea aceeași gamă de  produse de îngrijire personală pe care o folosea și atunci când era adolescentă.  Le folosea zilnic, în fiecare seară și dimineață, într-o rutină impertubabilă. Iar pielea ei era la fel de strălucitoare ca o dimineață de mai.  Din când în când își pemitea luxul de a încerca ceva nou, un parfum în ediție limitată, un șampon hidratant sau o cremă cu ulei de argan. Atât.

Pentru că sora ei nu avea nevoie de mai mult. Cu trupul zvelt, cu zâmbetul cald și cu mersul ușor ca de nimfă, sora ei cucerea orice inimă din primele minute. Niciodată ridicând vocea, niciodată schimonosindu-se în încruntare (poate doar uneori în intimitatea propriilor sale gânduri) sora ei trecea prin viață cu seninătatea femeii care s-a născut în zodia feminității.

Și deși Ana părea a avea totul Ana nu avea singurul lucru pe care și-l dorea cel mai mult: să facă parte, asemeni surorii ei,  din clubul exclusivist al acelor Românce cu farmec .

…………………………………………………………………………………………………………….

Articol scris pentru Etapa 8 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Vis de soare și de zbor

Astăzi a nins din nou la noi. Atât sunt de sătulă de frig, de noroi și de cenușiu încât nici nu mai am cuvinte să descriu senzația. Cât aș vrea să fiu într-un charter către Costa Brava . Mi-e dor să zbor. Îmi place să zbor deși în general senzația mă amețește puțin.  Întotdeauna aleg locul de lângă geam pentru a putea admira regatul norilor. Ador pur și simplu felul în care pătura de nori creează un tărâm magic în care în orice clipă te aștepți să vezi turnurile castelului uriașului și pe Jack făcându-ți cu mâna cocoțat în vârful vrejului său de fasole.

Am obosit să car paltonul greu după mine. Îmi doresc să pot să îl arunc cât mai departe și nimic să nu se mai interpună între mine și soare. Aș vrea ca soarele cald al Mediteranei să-mi mângâie pielea. Iar apa  de-un verde smarald să-și lase sărutul de sare pe pielea mea fierbinte. Să mă arunc de pe un iaht în apa adâncă. Și să mă simt așa cum numai în largul mării te poți simți.

Apoi, înviorată de întâlnirea cu valurile,  să iau primul autobuz către Barcelona. La început aș rătăci pe străzi, fără țintă,  încercând să-mi sincronizez ritmul personal cu ritmul orașului, să-mi îmbib hainele și părul de parfumul său. Aș rătăci fără țintă o zi sau două  doar ascultând frumoasele inflexiuni ale limbii lui Lorca. Lorca poetul. Dramaturgul, artistul. Lorca ale cărui picturi au fost văzute pentru prima dată chiar aici, chiar în Barcelona.

La un moment dat însă probabil că mă voi opri. Poate nu voit. Poate doar împinsă din spate de o șoaptă nemiloasă care îmi va reaminti că timpul vacanței curge și nu se mai întoarce. Până la urmă ce altceva știe să facă timpul? Atunci mă voi opri și voi cumpăra un ghid și o hartă. Și, stând pe o terasă cu un pahar de calimocho lângă mine, voi marca sârguincios cu un creion  trasee și dorințe.

Evident că după ce le voi marca le voi uita la cu aceeași sârguință. În fiecare zi, plecând pe jos din stația de autobuz zeci de capcane mi se vor așterne în cale: perspectiva unei capele ascunsă într-un gang îngust, florile multicolore ale unei piațete, o poartă mult prea mult ornată, o clădire care are o poveste. În general orice clădire are o poveste de spus și nu puține sunt cele care chiar o fac. De noi depinde doar dacă vrem să le ascultăm sau pur și simplu trecem mai departe, neabătuți de pe traseul cu atâta sârguință marcat în prealabil.

Dar chiar și un turist dezordonat și coruptibil ca mine trebuie să reușească să viziteze  Sagrada Familia cu ale sale turnuri care sfidează orice calcule raționale și chiar gravitația ( deși gravitația însăși l-a condus pe marele arhitect la aceste linii incredibile ). Antoni Gaudi a fost un geniu.  Și ca orice geniu a căutat perfecțiunea. A căutat-o atunci când a început Sagrada Familia. A căutat-o atunci când a realizat Casa Batllo. Deși primul lucru pe care îl remarci la această uimitoare clădire sunt liniile curbe imitând natura, ceea ce mă fascinează pe mine la ea este nivelul de optimizare funcțională pe care l-a atins Gaudi în realizarea ei. Nivelul de detaliu calculat. Orele de studiu. Ergonomia.

Iar un al treilea loc pe care sunt sigură că pașii mei l-ar găsi singuri va  fi Muzeul Picasso.  Nu am avut până acum ocazia să admir direct  nici una dintre lucrările acestui incomparabil artist. Am avut odată incredibila șansă să stau la câțiva centimetri de câteva din operele altui spaniol genial, Salvador Dali  (dacă timpul, acest nemilos inamic al meu, mi-ar permite poate aș reuși să vizitez și Muzeul Dali din Figueres- este atât de  aproape de Barcelona, o zi mi-ar fi suficientă). Pur și simplu mi s-a tăiat respirația. Deși ai văzut fotografiile de atâtea ori încât le poți practic reproduce cu ochii minții, în momentul în care se află în fața ta, palpabile și concrete, întregul lor univers capătă o cu totul altă dimensiune.  O dimensiune care te absoarbe cu totul ca într-o tornadă personală. A ta. A artistului.

Iar dacă din întâmplare mă voi rătăci în Parcul Guell sau îmi voi petrece noaptea într-unul din cluburile din Placa Reial, aceasta numai am de unde să o știu acum.

Afară ninge din nou. Sunt atât de sătulă de frig, de noroi și de cenușiu încât nici nu mai am cuvinte să descriu senzația. Ce-ar fi dacă aș lăsa totul baltă, m-aș sui acum în mașină și aș conduce către primul aeroport? …Nu. Nu e bine. Mâine am de predat o lucrare, fetița are concurs….Dar aș putea să fac o rezervare la agenția de turism Paralela 45 pentru vacanța de vară. Iar charterul de Barcelona l-am lua din Cluj.  Ar fi ca și cum am condensa două vacanțe într-una singură. Pentru că singurul meu dușman îmi este timpul. Și singurul meu regret acela că nu voi ajunge vreodată să îmi port pașii pe toate cărările pe care aș vrea să îi port.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa 7 a competiției Spring SuperBlog 2013.

O prietenă de nădejde

A fost o vreme în viața mea în care învățasem să merg de-a lungul firelor. O vreme în care alergam printre fluturi și flori. Aceștia se răsuceau în jurul meu în spirale de voal  și valuri de mătase. Și din vîrtejul lor reușeam să desprind cu delicațețe drapajul unei rochii de seară. O rochie din aripi de fluturi.

Altădată preferam să rămân de-a lungul liniilor drepte ale unei stofe de lână. Nimic nu poate fi mai serios decât o stofă de lână în culoarea cerului de noiembrie. Și atunci nu mă puteam abține să nu îi fac câte o șotie și să o transform în paltonașul unei fetițe. Un paltonaș micuț, cu ursuleți cafenii pe post de nasturi și o fundă de catifea legată cochet în jurul taliei.

De obicei mă așezam cuminte la vechea mașină de cusut cu pedală, draga mea veche mașină de cusut, pe care acum o foloseam pe post de birou. Câte amintiri dragi mă leagă de ea. Cu ajutoul ei mi-am îmbrăcat toate păpușile. Eu mică de abia ajungeam la pedală. Dar mama a zis că e mai sigur să cos la ea decât la cea electrică. Chiar și așa am reușit să îmi cos un deget. Nu-mi mai amintesc durerea. Doar șocul. De atunci am învățat să îmi feresc degețelele.

De obicei mă așezam la vechea mea prietenă și așteptam inspirația, în camera micuță ticsită de materiale diverse. Niciodată nu am știut ce va urma să se întâmple. Știam doar că la un moment dat un glas timid mă va chema. Și din rafturile înțesate cu posibilități o voi alege pe aceea al cărei glas m-a strigat primul. Uneori s-a întâmplat să mă strige mai multe în același timp. Alteori, foarte rar, glasurile lor m-au asurzit într-o explozie de fluiditate colorată.  Pentru că în cămăruța mea orice este posibil. Orice este posibil pentru că orice este permis.

Dar nu a fost întotdeauna așa în mica mea cameră. A fost o vreme în care multe posibilități nu aveau glas. Nu aveau glas pentru că nu aveam un ajutor. Degeaba creionul meu desena, ruleta măsura , foarfecele tăiau, acul însăila. Transportorul nu ducea voalul către picioruș, acul agăța, firul nu se tensiona. Aveam neapărat nevoie de o mașină de cusut nouă. Aveam nevoie de o prietenă de nădejde. O prietenă care să nu mă lase la greu.

O prietenă care să știe să-și ascundă cusăturile ca prin magie atunci când  i-aș fi cerut asta.  O prietenă care să știe să fie delicată sau elastică; care să mă ajute să creez rochia de sirenă ale cărei cusături să nu se rupă la prima probă; care să matlaseze hăinuța de iarnă a fetiței mele; să ascundă cu ingeniozitate fermoarul rochiei pe care o va purta sora mea la botezul fiicei sale; să contureze perfect butonierele taiorului pe care îl va purta mama mea la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea facultății.  O prietenă de nădejde care să îmi transforme visele în realitate.

Până la urmă în cămăruța mea toate posibilitățile au căpătat glas. Pentru că într-o zi, nu mai știu dacă era însorită sau dacă ploua, într-un un magazin de electrocasnice am găsit prietena pe care o căutam. Prietena care știa să desprindă cu delicatețe aripile fluturilor și să le prindă în trena unei rochii de seară. Prietena care lua pânza de sac și o alătura țesăturii de lână pentru a da naștere celei mai cochete gentuțe de domnișoară.

Anii au trecut. Între timp eu am uitat să mai alerg de-a lungul firelor. Realitatea a înghețat vârtejul valurilor de mătase într-o imuabilă amintire. Dar vechea mea prietenă de nădejde nu și-a pierdut nici speranța și nici nădejnea. Ea mă așteaptă cuminte aici, în mica mea cămăruță, pentru că știe că într-o bună zi voi prinde concretul într-un mic ac cu gămălie și  voi dansa  din nou în vârtejul de voal și mătase de fluturi.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 6 a competiției Spring SuperBlog 2013.

De dragoste

Nu ți-am mai scris de mult dragul meu. Adevărul este că am fost cam supărată pe tine.  Dar asta nu mai are nici o importanță acum. Știu că treci prin momente grele și că ai nevoie de mine.

Aș vrea să pot fi lângă tine, acum. Să te strâng la piept, să-ți mângâi părul bălai  și să-ți cânt încet un cântec de leagăn. Să te privesc adormind. Să-ți veghez somnul și visele. Te iubesc atât de mult dragul meu. Aș vrea să pot purta eu povara durerii în locul tău. Pentru că singurul lucru care mai contează pentru mine este fericirea ta. Atunci când tu râzi ( și nu cred că ți-am mai spus asta niciodată până acum) se aud clinchete de stele. Da. Da. Iar atunci când zâmbești în obraz îți apare o mică gropiță, aproape imperceptibilă.

M-am bucurat să te văd aseară zâmbind când au venit sora ta și mica Laura în vizită. Să știi că deja sunt îngrijorată. Ar trebui să ieși mai mult în lume. Cu prietenii, la o seară de karaoke, eventual. N-ai mai fost de cel puțin trei luni și doar știi cât de mult îți place, deși nu știi să cânți decât o singură melodie. De fapt, dar cred că știai asta deja, nu ai nici un pic de ureche muzicală. Și cu toate acestea nu mă mai satur să te aud cântând. Mi-e dor de vocea ta.

Mă gândeam aseară, în timp ce te priveam jucându-te cu Laura, că ar trebui să facem un copil. Un băiețel micuț, care să semene perfect cu tine. Și care să îți spună tată. Să facem împreună nopți albe veghind la capătul pătuțului său. Să îl privim îmbrățișați mirându-ne de mica minune din viața noastră. Și totul în jur să se numească iubire.

Dar acum micul meu vis de fericire perfectă a devenit imposibil. Nu nu imposibil. Pentru o femeie îndrăgostită nimic nu este imposibil. Doar mai greu de atins. Aș fi vrut să nu fiu obligată să îți ucid soția. Dar e numai vina ta. De ce a trebuit să îi arăți scrisorile mele?! Știai că nu avea cum să înțeleagă o dragoste ca a noastră.  Trebuia doar să o îndepărtezi din viața ta așa cum te-am rugat. Știi foarte bine că nu te merita. Și că nu ai fi putut trăi niciodată cu ea intensitatea clipei.

Dar apoi ai continuat să faci greșeli după greșeli. Nu pot să cred că le-ai arătat poliției. Ești conștient că au venit la mine acasă. M-au încolțit de parcă aș fi fost un criminal de rând. Dar am reușit să scap. Nu mă întreba cum. Prevedere și un pic de noroc. Oricum au găsit tot. Toate scrisorile, toate fotografiile. Mi-au confiscat întreaga viață. Acum sunt doar o umbră. Un spectru pierdut în întunericul străzii. Și toate acestea datorită ție. Și greșelilor tale stupide.  Câteodată mă  întreb de ce te mai iubesc?! Câteodată am senzația că pe tine ar fi trebuit să te omor. Și atunci aș fi fost liberă.

Vezi? Vezi ce prostii mă faci să spun? Dragul meu, cum aș mai putea fi eu liberă vreodată? De când te-am cunoscut sunt prizoniera ta, sunt umbra nevăzută care te urmărește pas cu pas. Zi de zi. Oră de oră. Șapte vieți dacă aș avea, în șapte femei dacă aș renaște de tot atâtea ori te-aș iubi.  Nu înțelegi că noi doi am fost meniți să fim împreună?!

P.S.  Azi noapte în timp ce dormeai m-am strecurat și ți-am lăsat un trandafir albastru pe birou.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………Acest articol a fost scris pentru Etapa 4 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Detaliul care face diferența

Pentru aceasta muncise toată viața. Dintotdeauna avusese acest vis : să calce pe urmele Dianei Mocanu. Iar pentru aceasta era dispusă la orice sacrificiu: la ieșitul cu prietenii seara, pentru aceasta fiind oricum prea obosită după orele de antrenament, la pierdutul timpului pe rețelele de socializare, la răsfățul în fața oglinzii. Viața ei se defășura cu o precizie aproape matematică și fără a lăsa nimic din exterior să îi perturbe traiectoria.

Pentru ea viteza era totul. O sutime de secundă putea face diferența dintre un campion și un simplu concurent. Totul era gândit în cel mai mic detaliu pentru a obține performanța maximă: de la cască și ochelari până la costumul special, realizat dintr-un material ce nu numai că reduce frecarea cu mediul acvatic și înlătură absorbția apei, dar și comprimă mușchii reducând vibrația acestora.

Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Cariera ei mergea ascendent, orele nesfârșite de antrenamente începuseră să o conducă spre finalitatea dorită. Se apropia din ce în ce mai mult de țelul său. Și nimeni nu și-ar fi putut imagina obstacolul care i-a apărut în cale și cu care s-a luptat câțiva ani înainte de al depăși: eliminatul părului de pe corp.

La început a folosit un aparat de ras pentru femei. I s-a părut cea mai rapidă variantă. O putea folosi la ea acasă, la duș, și avea și avantajul de a fi total nedureroasă. Dar în timp părul  a început să crească din ce în ce mai repede, mai negru, mai des, mai viguros. Pentru ca pielea sa să fie perfect netedă ajunsese să se epileze în fiecare zi. Straturile superioare ale pielii sale erau complet distruse.

Așa că s-a hotărât rapid să încerce epilarea cu ceară. Experiența a fost extrem de dureroasă. Dar măcar pentru câteva săptămâni ar fi scăpat de probleme. Sau cel puțin așa credea. Însă ceara nu a îndepărtat decât firele suficient de lungi. În fața celor scurte s-a dovedit total ineficientă. Iar pielea ei trebuia să fie perfectă. Netedă. Lucioasă. Nici măcar cel mai fin puf nu era admisibil.

Apoi necazurile s-au ținut lanț. Pielea deja iritată după epilare a fost expusă apei din bazinul de antrenament. Clorul în combinație cu porii dechiși au avut un efect devastator. A doua zi pe tot corpul său se puteau admira zone extinse de piele înroșită, care au dus la mici infecții locale. Antrenamentul i-a fost perturbat timp de câteva zile. Iar după două săptămâni au început să apară noi complicații nedorite: fire de păr crescute subcutanat. Epilarea prin smulgere indiferent de metodă: ceară sau epilator pur și simplu nu reprezentau o opțiune pentru ea.

Așa că, hotărâtă să scape definitiv de problemă, a căutat alte opțiuni mai potrivite nevoilor sale. Și-a dat seama că ceea ce îi trebuie ei este o procedură de epilare definitivă.  Epilarea cu laser a exclus-o repede din lista opțiunilor: se putea realiza exclusiv la salon, cu programări prealabile. Ori ea avea nevoie de ceva mai flexibil. Ceva care să o poată însoți peste tot și pe care să-l poată utiliza promt, ori de câte ori ar fi fost nevoie.

Soluția a găsit-o la un magazin online, printre multitudinea de oferte de epilatoare clasice: un epilator care utilizează tehnologia IPL (Lumina Intens Pulsată).  A achiziționat fără să clipească aparatul micuț. Deși nu era o vânătoare de reduceri, cu programul său n-ar fi avut timp nici dacă ar fi atras-o această ocupație, a avut șansa să îl achiziționeze în cadrul unei campanii de promoții. Așa că și din punct de vedere al costurilor a ieșit în câștig. Oricum ar fi ieșit în câștig comparativ cu costurile acestei proceduri la un salon specializat.

Din acel moment nimic nu a mai fost lăsat la voia întâmplării. Cariera ei a continuat să meargă ascendent. Iar obstacolul care i-a stat atâta timp în cale rămăsese doar o amintire neplăcută. Iar viața ei continuă să se defășoare cu o precizie aproape matematică.

Mai multe oferte  și specificații tehnice  puteți găsi aici.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 3 a competiției Spring SuperBlog 2013.