Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…

O cunoștea bine. Se întâlneau în vis în fiecare noapte. Ea era delicată ca o floare de cireș. Întotdeauna ajungea în situații disperate din care el, puternic și neînfricat o salva invariabil. Urca munți de gheață, se lupta cu vrăjitori malefici călare pe dragoni înfiorători, naviga printre galaxii pentru a se infiltra în organizații secrete de pe planete din celălat capăt al Universului…Și toate astea numai pentru a salva femeia delicată ce va rămâne pe veci alături de el. Singura lui problemă era că în fiecare noapte ea avea altă înfățișare. Dacă ieri fusese o roșcată cu părul lung până la talie și ochii verzi, astăzi era o brunetă tunsă băiețește cu ochi mari căprui, iar mâine…cine știe..

Îl cunoșteam bine. Ne întâlneam în metrou în fiecare dimineață. Eu urcam la Brâncoveanu el la Tinerutului. Amândoi coboram la Univestitate și o bucată de drum o parcurgeam împreună. Mergea hotărât, cu mâinile înfundate bine în buzunarele pardesiului, cam ponosit de altfel. După aceea o lua pe prima străduță la dreapta și drumurile noastre se despărțeam.

În dimineața aceasta era mai visător ca de obicei. Mai era o zi până la Ajunul Crăciunului. Abia aștepta să se facă a doua zi cînd urma să stea acasă și să împodobească pomul. Era o tradiție moștenită de la părinții săi. În fiecare Ajun se adunau cu toții și împodobeau cel mai frumos brad pe care îl puteau găsi. Doar că acum părinții săi nu mai erau, iar convingerile nu-i permiteau să cumpere un brad. Locul brazilor este în pădure. Asta nu-l împiedica însă să continue tradiția. Chiar dacă acum familia lui se reducea la un singur membru: cățelul Amic, salvat din spatele blocului în care locuia, iar bradul artificial era același de câțiva ani buni încoace.

În dimineața aceea nu eram nicicum. Toate discuțiile despre Crăciun, și cadouri și mâncare mi se păreau interminabile. Ca să nu mai vorbesc despre ipocrizia cu împăcarea și toleranța care îi cuprinde pe toți o săptămână pe an. Și toată lumea e plină de sentimente frumoase și se gândește la ce fapte bune să mai facă. O săptămână pe an. Așa că mă hotărâsem să recitesc ”La Nausée”. Dar de cum a urcat în metrou nu m-am putut abține să nu îl analizez. Același palton un pic ponosit, jeans..evident că iar are păr de câine pe el. Oare ce o citi? Nicodată nu reușesc să văd.

Era stația la care trebuia să coboare. Aglomerație ca de obicei la ora asta Și chiar în fața lui o domnișoară foarte grăbită alunecă pe treptele ude de la zăpada adusă de atâtea picioare citadine. La fix pentru a o putea prinde în brațele sale antrenate în atâtea nopți. Iar ea l-a privit jenată și i-a mulțumit sfioasă ca o floare de cireș. Și ochii ei l-au privit verzi, adevărate bijuterii cu cristale. Și atunci și-a dat seama că o cunoștea. O văzuse în fiecare zi de cîteva luni încoace. Și întotdeauna avea o carte în mână. Oare ce citea?

Am simțit ca piciorul meu drept o ia într-o direcție în care n-ar fi trebuit să o ia și tot corpul meu l-a urmat. Niște brațe m-au prins. M-am întors enervată de tot penibilul situației și când am vrut să-i mulțumesc cuvintele au rămas undeva în aer.  Era el, cel pe care îl așteptam să urce în fiecare dimineață la Tineretului. Am bânguit un mulțumesc înteligibil și am vrut să fug. Dar m-a oprit și mi-a spus că ne cunoaștem. Și atunci am aflat că îl cheamă Alex. Am mers împeună o bucată de drum. La despărțire m-a întrebat dacă fac ceva mâine. I-am răspuns că am liber și că vreau să stau acasă și să citesc. Atât a insistat că până la urmă am acceptat să merg să îl ajut să împodobească bradul. Sper să nu fie vreun psihopat.

A acceptat. Era plin de exaltare la acest gând până când și-a dat seama că nu are un cadou potrivit pentru ea. Și trebuia neapărat să fie și un cadou. Doar era Crăciunul. Ajuns la birou începu să caute frenetic un magazin online de unde ar fi putut cumpăra ceva deosebit. Și care să fie livrat până a doua zi. Și l-a găsit. LuxuryGifts. După ce parcurse cu nesaț paginile pline de cadouri de Crăciun se hotârâ să aleagă una dintre spectaculoasele, dar accesibilele, bijuterii couture. Un pandantiv delicat ca o floare de cireș. Și din noaptea aceea femeia din visele sale căpătă un nou chip. Un chip familiar care nu l-a mai părăsit niciodată.

Articol scris pentru Etapa 5 a competiției SuperBlog 2012.

Publicitate

Atunci deșertul înflorește

Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă,         purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.

Litania împotriva Fricii din Dune de Frank Herbert

 

 

M-am trezit de multe ori dimineața înconjurată de deșert: un deșert arid, crud, necruțător. Un deșert în care tăcerea te asurzește uneori și atunci ordoni gândurilor să tacă. Bineînțeles că nu o vor face. Astfel se nasc cuvintele. Cuvinte rotunde ca baloanele de săpun, cuvinte ascuțite ca un șfichiuit de crivăț, cuvinte alunecoase ca mătasea așternuturilor trădătoare, cuvinte cristaline ca râsul unui copil. Îmi plac cuvintele. Îmi plac mai ales atunci când vin la mine în deșert și îmi spun povești. Atunci deșertul uită să mai fie arid și înflorește în culori ne-imaginate încă de nici un pictor.  Și în momentele acelea nu îmi este frică de absolut nimic pentru că deșertul devine prietenul meu cel mai bun.

Alteori mă trezesc dimineața la mine în cameră. Și gălăgia ciripitoare a vrăbiilor nu mă lasă să mai aud nici un gând. Iar absența de lângă mine, locul din pat unde ar fi trebuit să fii tu, mă îngrozește  prin goliciunea sa. Încerc să nu îl privesc și să ies cât mai repede din cameră, uneori atât de grăbită încât uit să mai fac și patul…

Astăzi mai mult ca niciodată m-am trezit la mine în cameră. Și mai mult ca niciodată am alergat pe scări pentru a fugi de golul din patul meu. Am fugit din casă, am  fugit  în oraș pentru a-mi pierde golul printre nenumăratele goluri din viețile celorlalți. Și am crezut că am reușit. Dar în momentul în care am ajuns acasă l-am găsit așteptându-mă răbtător pe canapeaua din camera de zi.

Așa că spășită m-am așezat lângă el și am decis să împachetez în cutii ultimele lucruri rămase la mine și pe care refuzam cu încăpățânare să ți le trimit: baticul cumpărat de undeva de printr-o țară arabă ca suvenir de vacanță (apropo: îți mai amintești de acea vacanță? a fost cea mai nereușită…a fost atunci când ți-ai rupt mâna câzând de pe cămilă…doamne cât m-ai mai enervat cu smiorcăielile tale!) și seria Dune, nou nouță, cu coperți tari și lucitoare, neatinse decât de praful din bibliotecă. Atunci mi-ai promis că o vei citi dar acum îmi dau seama că ai cumpărat-o doar ca să scapi de insistențele mele.

Și îmi amintesc că am insistat. Doar e printre cărțile mele preferate, deși chiar nu citesc genul SF. Dar Dune e mult mai mult decât o carte SF. Dune e mai mult decât o carte de orice gen. Dune e o lume. Din ce în ce mai complexă și mai fascinantă. Îmi amintesc că după ce am terminat Canonicatul Dune nu vroiam să vorbesc cu nimeni pentru a nu mă reîntoarce pe Pământ. Pentru a nu mă despărți de Arrakis, de Muad’Dib, de fremeni, de mirodenie, de Idaho… Eram mică pe atunci, se întâmpla cândva prin 1994, și a fost prima carte pe care am citit-o de la editura Nemira. Poate și din această cauză mi-a rămas atât de dragă.

Dar acum știu sigur că nu le vei mai citi. Mă întreb de ce mă obosesc să ți le împachetez când știu sigur că nu le vei mai despacheta niciodată. Sau poate că le vei despacheta și le vei pune în bibliotecă pentru a fi din nou atinse de praful nemilos și mângâiate din când în când de privirile admirative ale vreunui prieten venit în vizită. Poate vei fi generos și i le vei împrumuta cu aerul că îi faci o mare favoare. Adevărul este că îi vei și face. Îi vei dărui plăcerea unei lecturi minunate…

Nu știu de ce aveam senzația că păstrând aceste lucruri păstrez o parte din tine. Dar cărțile acestea nu au nimic de a face cu tine. De fapt, cărțile acestea sunt o parte din mine….Poate că de fapt îmi era pur și simplu frică. Frică să mă despart de amintiri, frică să rămân doar eu.

Articol scris pentru Etapa 4 a competiției SuperBlog 2012.

Alegeri contemporane

De multe ori m-am întrebat care ar fi fost alegerile bunicii dacă ar fi fost contemporană cu noi? Ce fel de muzică ar fi ascultat, cum ar fi mirosit parfumul ei, i-ar fi plăcut să conducă și ce fel de mașină ar fi condus…

Aproape nu mi-am cunoscut bunica. Dar chiar și în puținele ocazii în care am văzut-o, și în ciuda vârstei înaintate, primul lucru care m-a frapat întotdeauna a fost frumusețea sa. O frumusețe înseninată de înțelepciunea acumulată de-a lungul unei vieți cu turnuri neașteptate. O frumusețe confirmată de portretele pe care i le făcuse bunicul de-a lungul timpului și în care arăta parcă desprinsă dintr-un film din epoca de aur a Hollywood-ului.

Chiar și atunci când am cunoscut-o își purta părul alb aranjat în bucle perfecte și nu ieșea niciodată din casă fără să se dea cu un ruj de un corai intens, culoare pe care nu am mai văzut-o să arate atât de bine pe buzele nimănui în afară de ea. Bunica era rafinată. Și îi plăcea să fie înconjurată de lucruri rafinate.

Dar bunica a fost mult mai mult decât o imagine frumoasă. A fost  liantul care a ținut familia unită în vremuri grele, a fost mama care a crescut, uneori cu sacrificii enorme, doi băieți, a fost soția care a stat alături de soțul său atunci când poate mulți alții ar fi căutat o scăpare personală (și aici mă refer la anii tulburi de după 1945). Cred că în acele momente grele  i-ar fi plăcut din când în când să se urce la volan și să conducă fără țintă, ascultând muzică redată impecabil de un sistem performant, așa cum fac și eu uneori când simt nevoia să îmi limpezesc gândurile.

În ciuda mult prea puținului timp petrecut alături de ea simt că o cunosc destul de bine. A fost și rămâne personalitatea feminină marcantă a familiei noastre. Și sunt sigură că ar fi adorat să conducă. O mașină puternică dar silențioasă, o mașină sigură dar sofisticată. O mașină care să iasă în evidență printr-un rafinament discret. O mașină remarcabilă așa ca ea.

Și în imaginația mea o văd dându-se jos de la volanul unei Toyota Avensis, a cărei vopsea albastru oțel metalizat îi pune perfect în evidență tenul alb și ochii albaștrii. Pentru că bunica știa că detaliile fac diferența.

Articol scris pentru SuperBlog 2012.