Sunt o visătoare. Știu. Și se pare că este o meteahnă incurabilă. Și periculoasă. Mai ales că uneori mă trezesc visând cu ochii deschiși în timp ce sunt la volan…Ceea ce este oarecum explicabil prin faptul că petrec destul de mult timp conducând. Unul din dezavantajele locuitului în afara orașului. Și cum zilnic sunt agresată vizual de câmpurile părăsite și pline de gunoaie și buruieni, casă a unei specii încă nerecunoscute oficial de câini sălbatici, proveniți din câinii domestici abandonați și care au reușit să supraviețuiască și să prospere chiar, formând haite periculoase de vânători eficienți ( i-am urmărit vânând chiar și o căprioară) nu mă pot abține să nu încerc să îmi imaginez cum ar arăta totul dacă aș trăi într-o lume ideală. Dar hai să nu folosesc termenul de ideală, sună mult prea absolut. Cum ar fi să trăiesc într-o lume îmbunătățită, o lume guvernată de bunul simț și de respect, inclusiv pentru animale, o lume în care grija față de mediul înconjurător să primeze în fața intereselor marilor corporații și în care țăranii ar trăi din munca lor și nu din speculații imobiliare.
Când m-am mutat împreună cu familia, acum mulți ani în urmă, în comuna în care locuiesc și în prezent, toate terenurile din jur erau cultivate-preponderent cu cartofi, cultură tradițională pentru această zonă. Era o splendoare în perioada de înflorire să privești câmpurile: unele roz, altele albe, altele cu o tentă liliachie, în funcție de soiul de cartof cultivat. Dar de la an la an numărul parcelelor cultivate a început să scadă, din numeroase motive: prețul cartofilor a scăzut drastic, subvențiile de la stat asemenea, soiurile de import au fost promovate în detrimentul celor autohtone.
Apoi a venit marele ”boom” imobiliar și hectare întregi au fost achiziționate de dezvoltatorii imobiliari la prețuri exorbitante și nerealiste în vederea construirii cartierelor de locuințe. Terenurile agricole au fost trecute în intravilan și până și puținii încăpățânați care se mai înverșunau să producă ceva au renunțat îndreptându-și privirile către himera îmbogățirii peste noapte din vânzarea terenului familiei.
Între timp piața imobiliară a căzut, și odată cu aceasta și visele lor. O parte s-au deșteptat și au început să se reapuce de agricultură, dar de data aceasta cu cap, organizându-se în asociații, achiziționându-și utilaje pentru a putea cultiva eficient suprafațe mari de teren, având reprezentanți care să negocieze prețuri comune decente pentru producția realizată.
Din păcate însă ponderea legumelor și fructelor de proveniență autohtonă din supermarketuri și piețe – mai ales, în ciuda percepției generale că în piață găsești produse direct de la producători – este destul de scăzut. Cel puțin în piețe, șansa de a întâlni un producător este aproape nulă, deși mulți susțin că ceea ce vând provine din grădina lor. Nimic mai fals. Și este suficient să te uiți după tarabă la lădițe sau la mâinile lor de oameni care n-au muncit pământul nici măcar o zi în viața lor. Și, pentru că nu cumpăr nici0dată nici un produs alimentar fără a-i cunoaște țara de proveniență, prefer să nu cumpăr din piețe.
Obsesia cunoașterii sursei de proveniență a produselor în general, a fructelor și legumelor în special, s-a îndărăcinat adânc în comportamentul meu. A început în vremea studenției din considerente ecologice și umanitare, pentru că pe vremea aceea eram tânără și nu prea îmi păsa ce mănânc. Dar îmi păsa cum a fost produsă mâncarea, dacă există șanse să se fi utilizat forța de muncă a sclavilor sau a copiilor, câtă pădure virgină a fost sacrificată pentru a fi transformată în teren agricol, câte pesticide s-au deversat în apele țării respective, câte îngrășăminte chimice au poluat solul și cât combustibil s-a consumat inutil pentru a aduce de exemplu, un transport de roșii în România, când acestea s-ar fi putut procura de la câțiva kilometri sau zeci de kilometri depărtare, cu un consum minim de carburant.
Mai târziu, odată cu apariția fețiței mele, a început să mă preocupe și calitatea alimentelor în sine: cantitatea de conservanți utilizată pentru a menține fructele și legumele proaspete artificial, alimentele modificate genetic-și din păcate la acest capitol legislația țării noastre este departe de a fi ceea ce trebuie, cantitatea de substanțe chimice nocive înmagazinate datorită îngrășămintelor și poluării solului și a apei, cantitatea de hormoni de creștere existenți în alimente și care au efectul devastator al scăderii rezistenței sistemului imunitar la infecții.
Mai recent, în ultimii câțiva ani, am început să privesc problema și din unghiul economic: scăderea nivelului de trai în regiune afectându-mă în mod direct am început să analizez posibile scenarii de creștere economică a regiunii. Revigorarea agriculturii ar duce nu numai la îmbunătățirea evidentă a peisajului zonei, dar ar aduce după sine o creștere a veniturilor în zonă, o scădere a șomajului, consecința directă fiind o creștere a consumului.
Așa că înființarea ”Standului produselor românești” din real,- Hypermarket, (parte a programului de mare amploare ”Produceți românește, vindem românește”) reprezintă pentru mine o inițiativă admirabilă și un prim semn că lucrurile au început să se îndrepte în direcția corectă. Visez la momentul (nu spuneam eu că sunt o visătoare incurabilă?) când astfel de standuri se vor găsi în absolut toate hipermarketurile din țară. Și mai visez (deja exagerez cu atâta visat) la momentul în care absolut toate produsele românești din standul produselor românești, nu numai că vor fi românești, dar vor fi și ecologice. Pentru că dincolo de mândria de a mânca autohton, cel mai important este să mâncăm sănătos. O fructă sau o legumă autentică nu trebuie să arate perfect. Trebuie să miroasă perfect. Și trebuie să aibă aroma perfectă. Dar mai presus de orice trebuie să conțină toți nutrienții și toate vitaminele pe care presupunem noi că le are, fără a conține însă nitrați, hormoni sau orice alți compuși atât de nocivi sănătății noastre.
Articol scris pentru Etapa 26 a competiției Superblog 2012.
Copilul în oraș 