Epilog

Au trecut două luni de când am început aventura numită SuperBlog. Și am început-o scriind despre una din femeile remarcabile din viața mea.  Am început timid, în tonuri calde, de familie. A fost, privind acum retrospectiv, un început nesigur. Ca și cum încercam să-mi testez mai întâi penelul pentru a fi sigură că mai știe să scrie. Cu toate acestea notele primite la început mi-au creat impresia că scriam mult mai mult decât simple încercări. Noroc cu Alex Dumbravă care m-a trezit la realitate caracterizându-mi articolul la Etapa  9 ca fiind ”călduț„ fără a se îndepărta de zona sigură.

Si de abia din acel moment a început adevărata aventură pentru mine. Și ce mai aventură! Am călătorit când în trecut, când în viitor, încercând în același timp să nu pierd din vedere prezentul. M-am jucat, m-am amuzat, am suferit. Am alergat alături de vânt. Și am simțit că lumea întreagă îmi stă la picioare.

A fost greu. A fost frumos. A fost aventura pe care nu o așteptam dar care mi-a îmbogățit zilele (mai corect spus nopțile) de toamnă. Și ceea ce a fost minunat a fost că  nu am fost singură. Din contră, am fost înconjurată de o mulțime de oameni care au urmat același traseu, pas cu pas. Fiecare însă l-a interpretat în felul său personal. Unii s-au mai poticnit pe drum. Dar cei mai perseverenți am reușit să ajungem împreună la final. 88 în total.

Acum s-a terminat . Dar între timp am învățat multe. Despre mine, în primul rând. Despre lucruri pe care le utilizam chiar în activitatea mea de blogger fără însă a-mi bate capul să le cunosc mai mult decât denumirea.  Despre ceea ce înseamnă să scrii un advertorial creativ. Despre scris în general. Despre cum poți transforma o cerință enervantă în cel mai creativ articol pe care l-am scris într-un an de blogging.  Și, nu în ultimul rând, despre felul în care percep cititorii mesajul textului lecturat.

Așa că, dragii mei cititori, vă mulțumesc că ați fost alături de mine atâta timp și că ați avut răbdarea să citiți 29 de advertoriale, unele dintre ele de-a dreptul neinspirate, trebuie să recunosc. Acum vă rog să mai aveți un pic de  răbdare cu mine și cu micul meu blog, pentru că de mâine începând, Copilul în oraș se reconstruiește.

În încheiere,  ofer virtual acest buchet de flori organizatorilor și în special Claudiei Pătrașcu care ne-a fost alături la orice oră din zi și din noapte, Anei Maria Toma, Local Marketing Coordinator Toyota Romania,  și nu în ultimul rând cititorilor mei.

1. Articol scris pentru Etapa 30 a competiției SuperBlog 2012.

2. Sursa fotografie: http://www.magia-florilor.ro/

Despre parteneri

A existat o perioadă a vieții mele în care am cochetat cu ideea de a lucra în domeniul jurnalismului: mă și imaginam un fel de David Halberstam, mergând în teatrele de război, neînfricată printre gloanțele șuierând și obuzele căzând și scriind articole geniale și acide.

Între timp,  și nu știu cum sau când s-a întâmplat asta, realitatea m-a izbit frontal și partea creierului meu care era responsabilă cu visatul a suferit traume severe care au avut drept consecință incapacitarea acesteia pentru o perioadă indefinită de timp. Recent se pare că a început să-și revină și creierul meu din somnul pragmatismului și s-a reapucat de  imaginat tot felul de scenarii și aventuri.

Cum în ultima perioadă tot timpul liber și toate gândurile neocupate au fost acaparate de competiția la al cărei final am ajuns acum, era mai mult decât firesc să ajung să rulez diferite scenarii de promovare a acesteia în calitate de partener media SuperBlog 2012.  Mi-am dat seama foarte repede că nu prea mă pricep la promovare. Mai bine zis nu mă pricep deloc. Nici măcar fictiv, dacă vă vine să credeți.  Dar asta nu m-a împiedicat să îmi imaginez în continuare.

În primul rând aș fi anuțat începerea înscrierilor cu surle și trâmbițe. Dar aceasta s-a făcut deja. Și au fost și surle și trâmbițe. La propriu. Apoi aș fi anuțat și începerea competiției cu aceleași surle și trâmbițe. Sau poate aș fi folosit unele ceva mai mari. Și unde ar fi fost mai potrivit să întâmple toate acestea dacă nu pe Trilulilu ?

După care probabil că aș fi continuat cu o serie de cronici  despre evoluția ostilităților. Și cumva ideea de corespondent de război iese din nou la suprafață. Da. Un corespondent de război pe teatrul de luptă SuperBlog 2012. Iar comunicatele mele bine documentate ar fi transmise în direct de nimeni altul decât RadioLynx.ro.

Dacă aș fi fost JurnalLifeStyle.ro sau 121.ro…ei bine, atunci abordarea ar fi fost cu totul alta. Aș fi căutat să cunosc concurenții cu povești remarcabile, concurenții care promovează un stil de viață frumos sau pur și simplu promovează frumosul, aș fi încercat să descopăr femeile din spatele blogurilor de succes și să stau de vorbă cu ele despre viață, despre stil, despre scris…

Ceea ce îmi este din ce în ce mai clar este că, pe lângă promovarea înscrierilor, aș urmări și desfășurarea competiției și mi-aș ține la curent cititorii, prin diferite metode, cu ceea ce înseamnă o astfel de competiție. Evident adaptat profilului  fiecărui partener. Dacă aș fi PRwave probabil că aș lua scurte interviuri sponsorilor, în care aceștia și-ar putea prezenta așteptările lor  de la această competiție sau ar putea evidenția articolele care i-au impresionat.

Dacă aș fi ConnectMoneywatch.ro sau ArenaIT.net aș prelua poate paragrafe din postările care mi s-au părut cele mai relevante pentru competiție și care sunt în concordanță cu tematica generală a site-ului meu.

Și, în mod categoric, aș încerca să prezint o parte din concurenți: pe cei care mi s-au părut mie remarcabili, pe cei de pe primele zece locuri, pe cei cu povesti extraordinare, mai ales dacă aș avea un blog care își permite să abordeze o largă varietate de teme, ca de exemplu Robintel.ro sau Obisnuit.eu.

Iar dacă aș lucra pentru PHOTO Magazine atunci aș putea realiza o mulțime de lucruri frumoase: de la colaje cu fotografii preluate din postările concurenților ( și a existat o probă perfectă pentru aceasta, știm cu toții care a fost aceasta) până la fotoreportaje cu sponsorii, concurenții și mai ales un fotoreportaj cu Gala Premiilor SuperBlog 2012. Pentru că, până la urmă, aceasta este ceea ce face un partener: participă la o acțiune comună.

https://i1.wp.com/super-blog.eu/wp-content/uploads/logouri_parteneri_media_SB2012.jpg

Articol scris pentru Etapa 29 a competiței SuperBlog 2012.

Un magazin. O comunitate.

Când am terminat facultatea eram ferm convinsă că viața mea va urma scenariul următor: până la treizeci de ani mă voi concentra pe carieră și voi face bani; după treizeci de ani, asigurată finaciar, îmi voi dedica tot timpul și toată energia unei organizații de protecție a animalelor. Bineînțeles că viața nu a vrut să se plieze după planurile mele inițiale. Mai ales că și eu le-am cam uitat pe parcurs. Ceea ce nu am uitat însă este dorința mea de a mă implica activ în lupta pentru protejarea animalelor și respectarea drepturilor acestora. Sau măcar de ale oferi condiții de viață decente.

În timp ce citeam enunțul probei SpringShop mi-am dat seama: ceea ce îmi trebuie mie este un magazin online. Un magazin online non-profit, sau mai bine zis al cărui profit să meargă direct către animalele care au nevoie de suport financiar. Cum ar funcționa un astfel de magazin, vă întrebați? Ei bine nu știu exact din punct de vedere legal cum s-ar realiza, dar sunt sigură că există opțiuni. Din punct de vedere funcțional aș crea patru secțiuni: Artiști pentru animale, Găzduire temporarăPrieteni la distanță și S.O.S..

Secțiunea Artiști pentru animale ar fi cel mai simplu de realizat: pur și simplu aș aduna lucrări de la diferiți artiști și artizani (și cunosc destui dispuși să se implice în proiect) care s-ar vinde sau în beneficiul  unui anumit animal ales de către artist sau pentru secțiunea S.O.S..

Și astfel sar direct la secțiunea S.O.S.. Aceasta s-ar adresa persoanelor fizice care salvează animale rănite, abandonate sau abuzate și care au nevoie de ajutor financiar urgent. Aceștia iși prezintă cazul precum și suma de bani de care au nevoie. O parte vor putea fi ajutați din fondurile adunate de către secțiunea anterioară. Restul vor putea fi ajutați direct prin donații.

Secțiunea Prieteni la distanță se adresează asociațiilor pentru protecția animalelor și în special adăposturilor.  Acestea ar putea promova diferite animale pentru a fi sponsorizate sau adoptate virtual. Sponsorizarea  se referă la suport financiar  fără alte obligații, pe când adopția virtuală ar presupune exclusivitate, posibilitatea de a boteza animalul precum și semnarea unui angajament de a suporta costurile de întreținere ale animalului pe o anumită perioadă de timp sau până la adopția reală. În schimbul susținerii financiare sponsorii vor primi mici obiecte personalizate cu animalul ales. Proprietarii virtuali vor primi albume cu evoluția animalului adoptat, albume care vor fi actualizate lunar.

În final, la secțiunea Găzduire temporară aș crea o bază de date cât mai completă cu persoanele fizice și asociațiile de pe teritoriul țării dispuse să acorde foster, gratis sau contra cost.

În acest fel s-ar putea crea mai mult decât un magazin online. În acest fel, s-ar putea crea o comunitate.

Articol scris pentru Etapa 28 a competiției SuperBlog 2012.

Medalionul amintirilor mele

V-ați gândit vreodată ce frumos sună cloud computing? Parcă și vezi niște norișori albi și pufoși, și informația cum doarme ea cumințică pe norișorii aceia albi și pufoși. Din când în când o mână nevăzută trece și așează mai bine informația care i se pare că e pe cale să alunece de pe norișor sau o trezește cu grijă pe cea care trebuie să-și dezvăluie conținutul. Și totuși cât de departe de adevăr este această imagine. De fapt, cloud computing reprezintă hangare întregi de servere și cabluri și metal rece. O imagine, care, deși asemănătoare cumva unei arhive clasice de dosare frumos aliniate și cutii numerotate, îmi dă fiori reci pe șira spinării.

De ce mi-aș ține informația mea, în care am lăsat de cele mai multe ori un strop din sufletul meu, pe care am pus întotdeauna amprenta personalității mele, între acei munți de metal înfiorători? De ce aș stoca arhiva mea fotografică în care am imortalizat clipe din viața mea și a celor dragi mie undeva pe un server din America Centrală unde s-ar putea să fie vecine cu o bază de date a criminalilor în serie?  Nu. Eu nu sunt o companie care vehiculează date concrete și reci sau statistici impersonale. Eu nu rulez aplicații care necesită cantități uriașe de spațiu de stocare. Dacă aș fi o astfel de entitate sunt de acord, nimic n-ar fi mai potrivit decât să utilizez acest serviciu. Pentru că în acest caz fiabilitatea și costurile sunt cele care primează. Dar eu sunt o ființă caldă cu gânduri calde și subiective. Am nevoie de ceva palpabil, aproape de mine și sub controlul meu. Iar costurile nu sunt prioritatea mea numărul unu.

Întotdeauna mi-au plăcut bibliotecile. Vă mai amintiți bibliotecile?  Cu dulapurile cu fisiere frumos organizate pe domenii și litere. După ce identificai volumul dorit notai codul după care urma să cauți cartea la raft. În alte cazuri înmânai codul doamnelor bibliotecare care dispăreau pentru cinci-zece minute în depozitele misterioase, în care publicul nu avea acces, pentru a se întoarce cu volumul dorit. Biblioteca Centrală din București cred că a fost locul care m-a fascinat cel mai mult pe parcursul adolescenței, cu sălile sale mari și culoarele înfinite flancate de dulapurile cu fișiere. Căutarea unui autor care abordase un anumit subiect era o aventură în sine, care uneori putea dura și câteva ore . Dar la final, satisfacția pe care o resimțeai era inegalabilă. Era ca și cum descoperisei o comoară.

Așa îmi place mie să îmi imaginez că arată interiorul unui hard disk: ca o bibliotecă frumos ordonată. Așa îmi place să cred că este pusă la adăpost informația mea: într-o cutiuță mică aflată în siguranță într-unul din sertarele biroului. O cutiuță mică, palpabilă, aflată în permanență sub privirea mea grijulie. Iar dacă informația nu va încăpea pe o singură cutiuță voi mai căuta un HDD extern la promoție, unul bleu metalizat de preferință, cu dimensiunile cât un carnețel mic și cu capacitatea de stocare cât mai mare.

Asta până când tehnologia de producție a stick-urilor de memorie va reuși să scadă costurile de producție într-atât încât, în momentul în care vei căuta într-un magazin online cea mai bună opțiune pentru stocarea datelor  aceasta va veni sub forma unui dispozitiv atât de mic și de compact (a cărui organizare internă însă nu seamănă nici pe departe cu o bibliotecă ci mai degrabă cu un lac în care informația înoată sub forma unei multitudini de peștișori argintii) încât îți vei putea purta întreaga arhivă la gât, sub forma unui mic medalion elegant și discret.

1. Articol scris pentru Etapa 27 a competiției SuperBlog 2012.

2. Sursa fotografii:

http://www.slashgear.com

http://colorsinbucharest.files.wordpress.com

http://www.azerty.ro

Brieg și fluturele

Întâmplările  pe care umează să le povestesc s-au petrecut în vremuri străvechi. În acele  timpuri teritoriul regiunii Perigord era locuit de un popor pașnic ce își spunea Petrecorian. Deși pașnici, pretecorienii erau temuți și respectați de celalte popoare ale Galiei pentru că stăpîneau arta prelucrării metalelor prețioase, iar obiectele făurite de ei, de o frumusețe cum nu mai fusese niciodată văzută pe acele tărâmuri, erau considerate având puteri magice de necontestat

Brieg era fiul cel mai mic al căpeteniei pretecorienilor Cygnar și, deși avea numai doisprezece ani, obiectele făurite de el erau atât de măiestrit lucrate încât faima sa depășise granițele Galiei, ajungând până la urechile Cezarului. Acesta îi trimise ordin lui Publius Crassus să captureze băiatul și să-l trimită la Roma.  Așa că  un vexilattio porni către ținutul pretecorienilor cu misiunea clară de a captura băiatul și a zdrobi orice împotrivire.

Atacul soldaților romani căzu ca un fulger peste oamenii lui Cygnar, a căror opoziție fu rapid zdrobită. Totuși, în haosul creat Brieg reuși să fugă în pădure. Din nefericire însă fuga lui nu trecu neobservată și câțiva călăreți romani plecară imediat în urmărirea sa.

Băiatul aleargă cât poate de repede, dar oricât de sprinten ar fi urmăritorii săi au avantajul cailor. După o jumătate de oră de goană nebună simte că puterile îl părăsesc. Picioarele sale mici nu îl pot purta suficient de repede și de departe. Deznădăjduit cade în genunchi și cere ajutor vântului.

-Vântule, sunt fiul lui Cyngar. Tatăl meu te-a respectat întotdeauna și ți-a oferit ofrande bogate. Te implor, ajută-mă! Dar vântul trecu mai departe prefăcându-se că nu i-a auzit strigarea.

Atunci Brieg se întoarce către izvorul ce curgea lângă el.

-Izvorule, ajutată-mă. Poporul meu întotdeauna te-a respectat și te-a preaslăvit în cântecele sale. Dar izvorul se strecură rușinat printre pietre temându-se prea tare de răzbunarea puternicilor zei romani.

Deznădăjduit privește în jur. Soarta sa este pecetluită. Nimic nu îl mai poate salva acum. Tropotul copitelor cailor urmăritorilor săi se aude din ce în ce mai aproape. Orice speranță este pierdută, când aude un glas micuț:

-Brieg, tu întotdeauna ai fost bun cu toate ființele vii oricât de neînsemnate au fost ele și pe toate le-ai imortalizat în aur și argint împodobite cu pietre prețioase: flori, păsări și chiar minusculele insecte. Eu știu că sunt doar un biet fluturaș cenușiu și că nu am multă putere, dar, chiar și așa nevolnic cum mă vezi, tot stăpânesc un pic de magie și voi încerca să te ajut transformându-te într-o mică broșă, asemeni celor făurite de tine.  Dar pentru că puterea mea este slabă, odată cu revărsatul zorilor vraja se va destrăma și vei reveni la chipul tău de om.

Nici n-a terminat bine ceea ce avea de zis că soldații au și ajuns lângă izvor. Văzură broșa și o ridicară crezând că i-a scăpat băiatului și, bucurându-se că sunt pe calea cea bună, își continuară căutarea. Dar în zadar. Băiatul dispăruse fără nici o urmă. La căderea serii fură nevoiți să se întoarcă în tabără neputând decât să spere că eșecul lor va scăpa nepedepsit și că a doua zi vor reuși să găsească băiatul. Erau soldați hârșiți în multe misiuni și știau că un copil nu poate să dispară pur și simplu. Dacă l-ar fi mâncat vreuna din fiarele pădurii ar fi trebuit să găsească semne. Era sigur că era încă în viață și că se ascundea în vreo scorbură de copac sau în vreo văgăună întunecoasă.

Așa cum se așteptaseră comandantul nu primi deloc bine vestea eșecului. Hotărâ ca, după ce se vor întoarce din misiune, să pedepsească aspru pe cei care au reușit să piardă urma copilului. Până atunci însă trebuia neapărat să continue căutările. Scrise un mesaj scurt și neplăcut către Crassus, în care îl informa despre evoluția misiunii, sperând la rândul său ca va scăpa nepedepsit pentru eșec și nu va fi exilat la cine știe ce avanpost uitat de lume. În acest scop, pe lângă misivă, trimise în dar și mica broșă a cărei frumusețe rară spera să mai îndulcească inima generalului. Curierul porni imediat.

Dar fie că oboseala îl doborâ, fie că vântul, care asistase tăcut la toată întâmplarea de lângă izvor avu remușcări și îi cântă un cântec de leagăn duios ajutat de frunzele copacilor, legenda nu ne spune, în momentul în care soldatul roman se opri o clipă pentru a-și trage sufletul căzu într-un somn adânc, astfel încât, atunci când se ivi prima rază de soare și Brieg își recăpăta înfățișarea umană, băiatul se putu strecura nevăzut.  Condus de fluturașul care nu îl pierduse nici o clipă din priviri,  Brieg  reuși să ajungă la triburile libere ale  Aquitanilor, care l-au primit ca pe unul de-al lor și alături de care și-a împlinit destinul său glorios. Dar acestea sunt cu totul alte povești.

Iar drept recunoștință pentru curajul micului fluturaș cenușiu a poleit aripile acestuia cu praf de aur și nestemate. Astfel încât, de atunci și până în zilele noastre, fluturii nu mai sunt mici creaturi neînsemnate ci adevărate bujuterii ale naturii, pline de splendoare, amintind pentru eternitate de felul în care o mică insectă insignifiantă a reușit să salveze un băiat din mâinile atotputernicului Cezar.

Articol scris pentru Etapa 25 a competiției SuperBlog 2012.

Metamorfoză

Alerg. Liberă, descătușată, desculță. Alerg. Nu îmi mai amintesc să fii alergat așa vreodată.  În urma mea iarba uscată se transformă într-o mare de galben și de soare.  Alături de mine vântul îmi șoptește în urechi: ”Hai să ne întrecem. Uită de limitele firave ale bietului tău trup. Vino. Să alergăm împreună peste câmpii, peste dealuri, până în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Odată ajunși acolo ne vom striga numele înspre cele patru zări și ne vom contopi cu cerul albastru.”

Cât de îmbietoare sună invitația vântului. Și, uitând de mine, mă debarasez de limitările conștientului și mă las pradă acestei goane nebune cu care încep să mă contopesc. Totuși, în rarele momente în care rațiunea reușește să iasă la suprafață, aceasta strigă cât poate ea de tare că voi cădea fără suflare în clipa următoare.  În ciuda acestui avertisment refuz să cad. Libertatea vântului este mai puternică decât strigătele unei logici încorsetate și continui să alerg prin pădurile de stejari care se dau deoparte din calea mea pentru a nu-mi încetini trecerea cu căderea frunzelor lor

Dar goana mea alături de vânt nu mai are de mult nimic din felul de a se deplasa al ființelor umane. Cu fiecare secundă care trece devin din ce în ce mai mult o ființă a pădurii. Alerg folosindu-mi toate membrele, alerg utilizând fiecare mușchi din corpul meu, alerg de parcă aș fi fost creată special pentru a străbate Pământul. Oasele mele, care ar fi trebuit de mult să se frângă ca niște crenguțe uscate atunci când membrele-mi firave ar fi atins rocile dure, se întăresc cu fiecare atingere până se transformă în tije de oțel. Mușchii mei, neutilizați de atâta timp, dezvoltă acum o puterea pe care nici nu mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea să o dezvolt.

Simțurile mele se ascut pe măsură ce trec de prăpăstii din ce în ce mai adânci. Parcă văd în același timp de jur împrejurul meu într-o perspectivă de 360 grade care mă amețește la început, dar cu care mă obișnuiesc rapid. Mintea mea acționează subconștient și știe exact ce comenzi să dea pentru a trece parcă în zbor peste pantele din ce în ce mai abrupte, peste pâraiele de munte care încearcă să-mi înfrâneze calea cu capcane ascunse de noroi și pietre. Dar nimic nu mă mai poate opri acum. Nu acum când cerul albastru devine aproape tangibil. Așa că râd și trec mai departe, iar membrele-mi de mult transformate în roți nu se abat de la singura direcție corectă: în sus, tot mai sus, către cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte.

Liniște. Vântul dansează în jurul meu în timp ce eu privesc tăcută cerul albastru și orizontul rotund. Am ajuns. M-am întrecut cu vântul și am alergat jumătate de lume până am găsit cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte. De aici, lumea pare mult mai mică. Odată aici, nimic nu mai pare de neatins. De aici, orice distanță pare mult mai scurtă iar iarba cea galbenă și stejarii tomnatici par o amintire dintr-o viață trecută….

Vântul se oprește lângă mine și îmi șoptește: ”Ce mai aștepți?! Ai ajuns în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Strigă-ți numele în cele patru zări și vino cu mine să -ți împlinești destinul de călător, căci acum toată firea te cunoaște, frate al meu, Toyota Land Cruiser.”

Articol scris pentru Etapa 24 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: http://www.toyota.ro

Călătoria

Astăzi vă propun un exercițiu de imaginație. Oare cum ar arăta lumea anului 2012 dacă nu s-ar fi inventat microprocesorul? Stați puțin.Cum de nu m-am gândit până acum la asta? Nu este nevoie să ne imaginăm. Putem pur și simplu să facem un salt într-unul din Universurile paralele. Și îl vom alege pe acela în care procesoarele de ultimă generație, sistemele de operare și Internetul nu au fost inventate încă în anul 2012. Sunteți pregătiți? Un, doi, trei…

Este o zi de noiembrie ca oricare altă zi de noiembrie. Soarele strălucește rece pe cer iar vântul spulberă frunzele uscate. Trecătorii se grăbesc zgribuliți către treburile lor. Pe lângă trotuare benzile pentru bicicliști sunt supra-aglomerate. Pe mijloc circulă pe două benzi autovehicolele lăsând în urmă o dâră de fum. Din cauză că sunt atât de poluante au fost interzise în orașe și îți trebuie autorizație specială pentru a putea circula. Doar oficialitățile, medicii și serviciile comunitare obțin astfel de autorizații. În schimb, pe sub oraș, se desfășoară sute de kilometrii de tuneluri subterane metroul fiind principalul mijloc de transport. Stațiile sale străpung suprafața asfaltului peste tot, astfel încât, privit de sus, orașul are aspectul unui enorm teren de golf.

Pe măsură ce înaintez pe străzile (destul de aglomerate) ale orașului nu pot să nu remarc chioșcurile de ziare și reviste, chioșcuri  mari, roșii și lucioase, pe ale căror stative întinse de-a lungul trotuarelor în dreapta și în stânga pe o lungime de câțiva metri se lăfăie zeci de periodice cu coperți care de care mai atractive și cu titluri cât mai senzațional formulate: ”Fotografii cu monstrul din Bangladesh”, ”Statele Unite iau poziție în privința situației Israeliene”, ”Omul care a supraviețuit o săptămână pe un ghețar” sau ”Secretul femeii care a slăbit 30 de kilograme în zece zile”. Nimic deosebit mă gândesc eu zâmbind. Doar că apoi îmi dau seama: aceasta este principala sursă de informații! Trec la următorul chioșc: acesta este specializat pe reviste pentru gospodine: te învață cum să pui murături, să croșetezi, să brodezi fețe de pernă sau să faci aranjamente din flori uscate…

Soarele intră în nori și frigul toamnei târzii se simte și mai acut. Un pic înfrigurată intru într-una din zecile de cafenele ale orașului. În cabina telefonică de la intrare o fată plânge. Comand o ciocolată caldă. Din greșeală uit unde mă aflu și scot cardul. Barmanița se uită contrariată la mine. Îmi cer scuze și scot o bancnotă. Din nou mă privește ciudat. Caut prin buzunare și găsesc câteva monezi pe care, spre marea mea fericire, le acceptă. Cafeneaua este atât de plină  de tineri încât trebuie să îmi beau ciocolata în picioare, lângă bar. Atmosfera este extraordinară, toată lumea pare să se cunoască și este un freamăt și o veselie generală. Din când în când cineva se ridică și alege o melodie nouă la tonomat. Mă gândesc că nu m-am mai simțit așa de pe vremea liceului, când ne întâlneam toată ”gașca” pentru a ne petrece cât mai mult timp împreună. Erau vremuri frumoase acelea în care eram practic nedespărțiți. Acum ne-am împrăștiat pe toate continentele și numai rețelele de socializare ne mai reunesc. Dacă am fi trăit în acest Univers ne-am fi scris lungi scrisori pe care am fi așteptat cu nerăbdare să le livreze serviciile poștale. Sau poate am fi pierdut legătura pur și simplu.

Ies din cafenea pentru a-mi continua plimbarea și ajung într-un parc. Deja s-a făcut după-amiază și oamenii au ieșit să se relaxeze după o zi de muncă obositoare. Mulți dintre ei se îndreaptă grăbiți (sau mai bine zis sunt târâți grăbit) către zona de agrement a cățeilor. O altă parte își mențin condiția fizică în zonele special amenajate pentru sportul în aer liber. Iar cei mai mulți se plimbă pur și simplu discutând despre ultimele cărți citite sau despre ce a mai făcut cunoștiința cutare( știu asta pentru că am tras cu urechea la conversațiile lor). Și nici nu mă mir că aud vorbindu-se atâta despre cărți când librăriile au dimensiunile unui supermarket de cartier din Universul nostru.

A venit și seara. Parcul se golește treptat. Oamenii se îndreaptă către casele lor unde, după ce vor pregăti masa și vor cina cu toții discutând despre ce au mai făcut pe parcursul zilei,  probabil se vor uita la o emisiune de divertisment a unuia din cele trei posturi de televiziune pe care le au. Alți trecători se îndreaptă catre cinematograf pentru a vedea ultimul film adus. Asta dacă vor mai găsi bilete. Coada ocupă jumătate din stradă.

Eu mă hotărăsc să mă îndrept la rândul meu către casă. Către casa mea cu calculator și televiziune prin satelit cu 100 de programe (la care nu mă uit aproape niciodată dar pe care m-aș simți tare nefericită să nu le am), la aparatul meu foto digital –așa neperformant cum e ele, la al meu HDD 1 TB pe care mi-am stocat jumătate din viață, la comoditatea cumpărăturilor la orice oră din zi sau din noapte de la un magazin online. Oricât de frumoasă și curată ar părea viața în acest Univers paralel, oricât de incomparabil mai curat ar fi aerul și oricât de infinit de multe stele am distinge noaptea pe cer,  prefer să mă întorc la lumea mea, la prietenii mei pe care, deși doar în mediul online, totuși îi văd în fiecare zi.  În afara faptului că, dacă ar trebui să lucrez la planșetă, ceea ce fac astăzi în trei zile mi-ar lua cel puțin două săptămâni, sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană ”dependentă de informație”. Așa că Rămas bun Univers al interacțiunii directe și al vieții simple și Bine te-am regăsit tehnologie.

Articol scris pentru Etapa 23 a competiției SuperBlog 2012.

Liniște!… Copilul citește.

Cuibărită între pernele canapelei se simte în siguranță. Onoratele Matres nu au cum să o ajungă. Timpul se oprește în loc. Iar camera de zi capătă dimensiunea Universului, în timp ce în jurul său se duce lupta supremă pentru controlul Mirodeniei.

Și ce poate fi mai firesc  decât o fetiță cu o carte în mână, în timp ce alături toarce gardianul său credincios?

Articol scris pentru Etapa 22 a competiției SuperBlog 2012.

Nostalgie

Câteodată devin extrem de nostalgică. Atunci scot cutiile vechi în care am îngrămădite sute de fotografii din copilărie și mă uit la ele. De multe ori am încercat să le triez. De fapt, am și făcut-o, dar de fiecare dată când mă uit din nou pe ele am senzația că nu au fost bine triate și o iau de la capăt.

Primul aparat fotografic l-am văzut când… am început să văd primele forme. Tatăl meu era pasionat de fotografie, în special de portrete. Avea un aparat mare, ca un fel de cutie, îmbrăcat într-o husă de piele maro-închis. Un aparat misterios și fascinant pentru mine, mai ales că dacă mă suiam pe vârfuri și priveam pe deasupra în cutie vedeam imaginea din fața mea. Doar că mult mai mică. Iar apoi tatăl meu mă punea să stau nemișcată și făcea tot felul de reglaje complicate de la cele câteva rotițe atașate cutiei. Mai târziu mi-a explicat care este pentru setat distanța, care pentru deschidere…ce mai eram atât de mândră! Că doar astea erau lucruri de oameni mari! Din păcate nu îmi mai amintesc când am apăsat pentru prima dată pe declanșator (dar trebuie să fi fost un moment emoționant) și nici nu a păstrat nimeni fotografia rezultată.

Următorul lucru pe care l-am învățat, și aceasta destul de mică, a fost că filmele trebuie scoase din aparat în întuneric deplin. Sau doar la lumina unor becuri ciudate, mari, care luminau în roșu. Altfel se întâmpla un lucru neimaginabil și toate fotografiile de pe film ar fi fost pierdute.  Dacă filmul era scos în siguranță din aparat era rapid montat într-un alt aparat, unde se punea o substanță misterioasă cu miros înțepător, și la care trebuia să învârți o manivelă, pentru ca apoi să poți scoate filmul la lumină, o fâșie de plastic cu niște imagini micuțe, ciudat colorate: negrul era alb și albul era negru. Nu vă imaginați fericirea mea când eram lăsată să învârt la manivelă… că doar developatul era treabă importantă. Că dacă filmul nu se developa bine nu mai puteam scoate nici fotografiile!

După care urma lungul proces al transformării negativelor în fotografii adevărate. La noi în casă existau două băi, dintre care una fusese transformată în studio fotografic. Asta cât am fost micuță, pentru că mai târziu, tatăl meu, workaholic notoriu, a abandonat orice altă activitate în afara muncii sale. Dar îmi mai aduc aminte că de pe la cinci ani cam până am început gimnaziul mă lua cu el în studio și participam activ la tot procesul. Echipamentul mai există și acum undeva în cutiile din pod. Și a găsit mama anul trecut până și câteva cutii de hârtie fotografică, sigilate încă.

În jurul vârstei de 9 ani am primit primul meu aparat fotografic. Era de proastă calitate și nu reușeam nicicum să focalizez cu el. Mi-aduc totuși aminte că am făcut o serie de fotografii la Vidraru pe care le-am și developat. Dar de-a lungul mutărilor noastre se pare că s-au pierdut.

Nu îmi mai aduc aminte când mi-a fost cumpărat primul aparat automat. Era un Kodak căruia îi datorez toate fotografiile din perioada liceului Scotea fotografii decente și ceea ce era cel mai important erau color. Cam o dată pe săptămână mergeam până la Unirea să mai developez câte un film. Unirea reprezenta pe atunci culmea centrului comercial și magazinul unde găseai cea mai nouă tehnologie. De acolo ne-am cumpărat și primul televizor color-undeva pe la începutul anilor ’90, televizor care a funcționat până anul trecut, când am renunțat la el în favoarea unui televizor LCD. Dar să revin la fotografiile mele. Majoritatea s-au pierdut (dăruite colegilor în cea mai mare parte) dar negativele le mai am. Deja crescusem și spre deosebire de nici un alt membru al familiei începusem să am grijă de tot ceea ce ar fi putut însemna memento al vreunui moment din viața mea. Încă de pe atunci îmi pregăteam viitoarele momente de nostalgie.

În anul 2004 mi-am cumpărat (jumătate cumpărat, jumătate primit cadou) primul meu aparat foto digital, semi-profesional. Am iubit aparatul acela. Și trebuie să recunosc că a rezistat eroic ( l-am și reparat de vreo două ori) deși nu l-am menajat nici un pic: noroi, ploaie, nisip…nimic nu i-a fost străin. În vremurile acelea nu aveam laptop încă și umblam cu câte două-trei carduri de memorie după mine, pentru a fi sigură că nu rămân în pană de spațiu. În vremurile acelea nu descoperisem nici softurile de editare …deși nici acum nu abuzez, cu toate că bietul meu aparat Nikon (de amator) nu poate el prea multe. Săracul. Dar trece și recesiunea asta și îmi iau un aparat foto DSRL Nikon profesionist . Și după ce voi avea echipamentul necesar mă înscriu și la cursuri (deja m-am hotărât și sub îndrumarea cui). Și atunci poate voi reuși să obțin efectul sculptural al fotografiilor din anii ’80, efect pe care mă tot chinui să îl realizez de ceva timp fără un rezultat mulțumitor. Efectul de cadru desprins parcă dintr-un film de artă.

Articol scris pentru Etapa 21 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: arhiva personală.

Despre stilul de viață…al meu…al pisicii…

Consider că am un stil de viață sănătos. Cel puțin din prisma a ceea ce înțeleg eu prin stil de viață sănătos. Dar cel mai bine ar fi să vă explic.

În primul rând: îmi mențin o atitudine pozitivă. Asta însemnând că mă concentrez pe prezent, încerc să mă înconjor de lucruri frumoase și mai ales de oameni frumoși. Acesta cred că este cel mai important lucru. Și încerc să râd cu poftă de cel puțin trei ori pe zi. Este cel mai bun remediu pentru stres și mie personal nu mi-a provocat nici riduri.

În al doilea rând: am reușit  în sfârșit să scap de dependența față de muncă. Anul trecut am avut o perioadă extrem de proastă. Grea, aglomerată…ce mai, ajunsesem la capătul puterilor. Și atunci a venit marea epifanie: Pământul va continua să se rotească în jurul Soarelui și dacă eu închid în acest moment calculatorul, închid și telefonul și plec două zile să mă relaxez în liniște. Și într-adevăr: Pământul a continuat să se rotească în jurul Soarelui, Soarele a continuat să strălucească și, în general, tot Universul și-a continuat netulburat existența. De atunci nu mai lucrez decât până la ora optsprezece, nu mai lucrez în weekend (decât în cazuri absolut excepționale) și am început să mă aloc din ce în ce mai mult timp lucrurilor care contează cu adevărat.

În al treilea rând: am început să fiu mult mai atentă la alimentație. După un experiment vegetarian, eșuat lamentabil din cauza unor probleme de sănătate, am ajuns la o variantă de compromis,  o dietă care conține și carne, dar în cantități foarte mici, conține și lactate și brânzeturi, dar mai ales conține vegetale. Ceea ce nu conține sunt mezelurile și semipreparatele.

În al patrulea rând: aș fi vrut să scriu că fac mișcare în fiecare zi. Mi-ar fi plăcut să scriu asta dar nu voi minți. Nu fac mișcare în fiecare zi, deși am avut perioade bune de timp în trecut când am reușit această performanță. Acum ies din când în când cu rolele (aș ieși mai des dacă fiica mea ar reuși să învețe să meargă – deși ne chinuim de 6 ani fără rezultat), în lunile de iarnă merg la patinoar și când îmi aduc aminte fac pilates și stretching.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

În timp ce vă explicam cu atâta convingere ce viață sănătoasă duc eu, atenția mi-a fost atrasă de un zgomot suspect care venea din baie. Un fel de hârșâit urmat de o bufnitură puternică. Intrigată m-am dus să văd ce se întâmplă (de obicei nu prea reacționez la zgomote având atâtea animale, dar de data aceasta era ceva neidentificat). Ei bine ceea ce se întâmpla era incredibil: una din pisicile mele, Musette,  încerca să sară pe pervaz. Și, spre mare mea stupoare, din cauza greutății excesive, nu este capabilă să facă un salt de un metru și jumătate.  Așa că în acel moment mi-am dat seama de ipocrizie: mă laud cu stilul meu de viață, pe de o parte,  lupt pentru bunăstarea animalelor, pe cealaltă parte, și exact de sănătatea animalelor mele nu am grijă. Așa că după o scurtă căutare pe Internet m-am suit în mașină și nu m-am mai oprit până la hypermarket-ul real,- de unde am achiziționat o bandă de alergare magnetică, ușoară și pliabilă, astfel încât să nu îmi ocupe inutil spațiul atunci când nu o utilizez. Iar de mâine voi obliga grăsana să facă mișcare în fiecare zi până va putea din nou să sară ca o pisică normală. Și cine știe? Dacă tot am aparatul în casă poate îl voi utiliza și eu.

Articol scris pentru Etapa 20 a competiției SuperBlog 2012.