Prima vacanță a Mariei

A fost odată ca niciodată o fetiță cu ochii mari, căprui și limpezi.

Ca ai mei, mama?

Da, iubita, exact ca ai tăi. Numele ei era Maria și era o fetiță cuminte și înțeleaptă. Își îndeplinea sarcinile cu conștiinciozitate și era o fetiță veselă și liniștită. Avea însă o mare dorință: să meargă și ea în vacanță.

Cum adică să meargă în vacanță?

Da. Să meargă și ea undeva, pentru că niciodată nu ieșise din orașul în care se născuse.

Dar de ce nu o ruga pe mama ei să o ducă?

Pentru că, așa cum am mai spus, Maria era o fetiță bună și cuminte. O vedea pe mama ei muncind din greu pentru a câștiga bănuții cu care să le cumpere mâncare și hăinuțe și caiete pentru școală. Vedea expresia tristă de pe fața mamei ei când privea hăinuțele noi și frumoase ale celorlalte fetițe, păpușile în haine roz de prințesă…și știa că o astfel de rugăminte doar ar fi întristat-o și mai tare pe mama ei.

Și adică nu văzuse niciodată marea?!

Nu, draga mea. Nu văzuse nici marea. Și nici nu fusese niciodată pe munte. Îl privea de la distanță în fiecare dimineață când se trezea și înainte de culcare în fiecare seară. Îl privea de la fereastra ei. Îl vedea departe în zare, uneori strălucind în lumina răsăritului, alteori cuprins de flăcările apusului. Niciodată la fel. Dar întotdeauna acolo. De fapt, muntele din depărtare era cel mai bun prieten al Mariei. Lui îi împărtășea toate secretele inimioarei ei de fetiță, cu el își împărțea toate bucuriile și tristețile. Și el îi răspundea la rândul său. Când Maria era tristă piscurile sale se ascundeau într-o ceață densă ca o pâslă. Când Maria era veselă pădurea se înveșmânta în culori de sărbătoare.

Avea și un nume muntele Mariei?

Sigur că avea un nume. Muntele se numea Straja. Și nimic pe lume nu i-ar fi făcut mai mare plăcere Mariei decât să petreacă o vacanță la Straja. Și într-o seară de toamnă târzie…dorința i se îndeplini. În timp ce stătea cuminte în pat încercând să adoarmă simți cum cineva o privește. Crezu că este mama ei dar nu mică îi fu uimirea când constată că în camera ei se află un bătrân înalt cu părul cenușiu și haina verde ca acele de brad. În mod normal ar fi țipat de spaimă dar ceva din înfățișarea lui îi părea atât de familiar…ca și cum l-ar fi cunoscut și așteptat dintotdeauna.

”Ești chiar tu? ” îngăimă Maria, neîndrăznind să se bucure.

”Da. Sunt chiar eu.”, zâmbi cu bunătate bătrânul munte. ”M-ai chemat de atâtea ori încât nu puteam să nu vin. Acum vom merge împreună în lumea mea.”

Maria luă la repezeală un hanorac din și singura pereche de ghete pe care o avea. 

”Sunt gata” anunță ea nerăbdătoare.

Și călătoria începu. Mai întâi bătrânul îi arătă primii ghiocei răsărind de sub pătură de zăpadă. Apoi se alăturară procesiunii ”Drumul Crucii”. Maria admiră picturile de pe pereții tunelului ce duce prin inima muntelui către Schitul Straja și ascultă cu ochii mari de uimire povestea crucii din bec

Apoi muntele îi arată comorile sale văratice: pajiștile înverzite, potecile umbroase, copacii modelați de vânt și stâncile îndrăznețe. I se tăie răsuflarea în timp ce urmărea tinerii curajoși luptându-se cu apele învolburate sau cățărându-se pe stâncile inaccesibile. Le admiră curajul și tenacitatea, spunându-și că ea n-ar putea face niciodată așa ceva.

Bătrânul își continuă însă călătoria și îi spuse povestea eroilor căzuți în Primul Război Mondial și fetița ascultă cu atenție și emoție. Îi arătă monumentul ridicat în cinstea lor. Apoi culeseră un buchet de brândușe pe care să îl ducă mamei sale.

Timpul zbura printre frunze căzute și, pe nesimțite parcă, se treziră înconjurați de un strat gros de zăpadă. Schiorii alunecau în jurul lor: unii cu viteze amețitoare alții în slalom larg și calculat. Maria era încântată să le privească dansul colorat.

Mama, mie nu îmi place să schiez.  

Știu că ție nu îți place. Dar Maria nu mai fusese niciodată la munte așa că nu știa dacă îi place sau nu. Ea era încântată de tot ceea ce vedea. Nici nu simțea oboseala sau foamea. Însă bătrânul munte remarcase oboseala fetiței așa că o duse la o vilă frumoasă din apropierea pârtiilor unde gazdele primitoare îi întinseră cea mai îmbelșugată masă pe care o văzuse copila vreodată.

Ce i-au dat să mănânce?

Tot ceea ce și-ar fi putut imagina copila: sarmale cu smântână, murături, friptură, cârnăciori.

Făcuți melc?

Da. Făcuți melc.

Mi s-a făcut o poftă. Cum se numea vila?

Vila Alpin. Este o pensiune din Straja.

Și chiar există pensiunea aceasta?

Da, iubita. Chiar există.

Și au și televizor în cameră?Știi că nu pot să ratez Pisici infernale…

Dacă m-ai lăsa să îți povestesc ai afla că au și televizor în cameră.

Și Internet? Că tu nu poți să stai o clipă fără.

Și Internet. Și paturi frumoase pentru copile cuminți care își lasă mamele să termine poveștile.

Maria gustă din toate, ba chiar îndrăzni să mai ceară un pic de desert (dar numai după ce îl întrebă pe bătrânul munte dacă are voie). Apoi simți că o încearcă somnul. Dar nu ar fi vrut să adoarmă nici în ruptul capului pentru că ar fi vrut atât de mult să vadă și cetățile dacice, despre care aflase că se găsesc în apropiere. Bătrânul munte îi spuse însă că sosise momentul să se întoarcă acasă. Dar că va reveni la ea. Și atunci o va duce să viziteze nu numai cetățile dar și Castelul Corvinilor, mănăstirea Densuș, Valea Dinozaurilor și chiar și Coloana Infinitului.

Știi ce mă gândeam, mama? Noi n-am văzut Coloana Infinitului. Nu mergem să o vedem la vară? Ne-am putea rezerva o noapte de cazare la Straja…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru etapa VI a competiției SuperBlog 2013.

Storcătorașul cel viteaz

Într-o dimineaţă de toamnă un Storcătoraș şedea fără vlagă pe blatul din bucătărie. Se plictisea îngrozitor pentru că nu avea absolut nimic de făcut. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin bucatărie un coș plin cu fructe care de care mai apetisante: mere, pere, portocale, banane, capșune, struguri și chiar și un pepene.

Vederea fructelor îl încântă pe Storcătoraș:

Te rog vino până la mine, dragul meu, invită el coșul, presimțind că ziua va deveni minunată.

Coșul se apropie anevoie de Storcătoraș din pricină că îi era tare greu să care toate acele minunății de fructe. Când ajunse aproape Storcătorașul îl rugă să îi arate toate fructele coapte și pline de vitamine. Le cercetă cu luare aminte, le cântări din priviri pe fiecare și pentru că nu se putea hotărâ pe care să o aleagă în cele din urmă le stoarse pe toate șapte de-a valma.

Sucul acesta cred că o să-mi ofere energie nu glumă! își zise Storcătorașul în sinea lui. Și o să-mi mai dea și putere!

Și imediat dispoziția Storcătorașului se schimbă. Din apatic și plictisit simți că se umple dintr-o dată de o voioșie de zile mari.

Da’ să știi că-mi ești voinic, măi băiete, se grozăvi el, admirându-și singur măiestria. O ispravă ca aceasta se cuvine să o afle îndată toată bucătăria!

Zis și făcut. Căută repede în sertarul cu etichete, luă una și o lipi de sine și scrise cu markerul cu litere de-o șchioapă: Șapte dintr-o storcătură!

 Dar ce, parcă bucătăria asta a noastră e de ajuns? continuă Storcătorașul să vorbească cu sine însuşi. Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!

Așa că se hotărâ să plece degrabă în bucătăriile din întreag lume pentru a-și face cunoscută isprava. Drumul pe care îl apucă îl duse într-o bucătărie nou nouță pe al cărei blat domina un storcător uriaș cu o putere de 1500W, mai mult ca sigur achiziționat de la un magazin online. Storcătorașul se apropie de dânsul fără teamă și îi zise:

Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea!

Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş și-i răspunse:

Cui spui tu frate, măi coate goale?! Nu vezi că ai numai 150W putere! Mai mare râsul.

Ce-ai spus?! Ia citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi Storcătorașul nostru şi-i arătă cu mândrie uriașului eticheta.

Uriaşul citi: Şapte dintr-o storcătură! dar  nu îl crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare. Luă cel mai verde și mai tare măr din fructieră și îl stoarse până la ultima picătură.

Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât te lauzi! îl îndemnă uriaşul.

Numai atât?!… se miră sincer Storcătorașul. Păi aceasta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!

Nici nu-şi termină bine vorbele că luă o sfeclă roșie și o mastică și o presă până o transformă  într-un suc sănătos și consistent.

Acum ce mai ai de zis? îl înfruntă Storcătorașul.

Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu îi venea să creadă că micuțul acesta din fața lui era atât de puternic. Vezi bine, el nu știa că voinicul nostru avea axul din ultem. Şi ca să-l mai încerce încă o dată luă un mănunchi de iarbă de grâu, iarbă de lucernă și spanac și stoarse tot sucul din el până ce rămaseră numai codițele.

Hai să te văd acum de ce ești în stare! Să ne măsurăm în vitamine! zise uriașul, convins că firele de iarbă se vor răsuci și încurca și Storcătorașul  va trebui să renunțe rușinat.

Dar voinicul nostru nu se sperie. Luă buchetul de frunze și fire și le mastică pe îndelete, apoi le presă la rece, și scoase un suc atât de consistent și cu o culoare atât de proaspătă că îți venea să îl sorbi din priviri.

Uriașul mai că făcu scurt-circuit de ciudă și nici nu mai vru să măsoare cantitatea de vitamine. Pasămite băgase și el de seamă că sucul lui era aerat și înspumat și că sigur în toată viteza distrusese câțiva din nutrienți prin oxidare.

Așa că Storcătorașul socoti că trebuie să caute alte storcătoare de fructe  pe măsura vitejiei sale și plecă mai departe.

După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în bucătăria unui palat mare. Aici află că e jale male pentru că  Împăratul care conducea acele meleaguri își pierduse cea mai dragă dintre fiice: Sănătatea.  Şi îi mai află că, până atunci, oricine se încumetase să încerce să o găsească dăduse greș. Iar cine s-ar dovedi vrednic să o găsească Împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe însuși Sănătatea şi drept zestre o viață lungă și activă.

Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit! gândi Storcătorașul în sinea lui. Că, vezi dumneata, cu o domniţă frumoasă ca Sănătatea  şi c-o viață lungă și activă nu te prea întâlneşti la tot pasul!

Voinicul nostru porni cât mai degrabă spre dulapurile cu fructe și legume. Apoi se afundă în întunecimea lor şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare sertar până găsi toate fructele și legumele de care avea nevoie. Apoi începu din nou masticarea pe îndelete și presarea la rece până obținu o licoare fermecată cu care se înfățișă pe loc la împărat.

Mărite Împărate bea licoarea asta fermecată preparată de mine și într-un sfert de ceas, nici mai mult nici mai puțin, îți vei regăsi Sănătatea.

Împăratului nu-i prea venea a crede asemenea ispravă dar până la urmă, văzând și el inscripția de pe eticheta Sorcătorașului, își zise că nu e bine de glumit cu un asemenea viteaz și că oricum nu mai are ce pierde dacă încearcă. Așă că bău aromata licoare și se puseră cu toții pe așteptat.

Trecu sfertul de ceas și odată începu Împăratul să se simtă revigorat și energizat de credea că s-ar putea pune cu orice fiară și ar doborâ-o dintr-o lovitură. Și cum se minuna el de vigoarea miraculos dobândită apăru ca prin minune și Sănătatea.

Împăratul nu numai că se ținu de făgăduială dar îl puse pe Storcătoraș să se lege cu legământ că îi va face poțiunea fermecată în fiecare dimineață. Și uite așa s-a întâmplat că, Storcătorașul fermecat, din familia storcătoarelor cu presare la rece, rămase pe tronul împărătesc până la sfârșitul zilelor lui.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

1. Articol scris pentru Etapa II a competiției SuperBlog 2013.

Bine v-am regăsit

Într-un final m-am întors și eu. Îmi cer scuze pentru lunga absență. Simțeam nevoia de o pauză în care să călătoresc, să citesc să petrec mai mult timp cu mine însămi. Ceea ce am și făcut. Evident.

Speram ca după o vară lungă și frumoasă să mă întorc plină de energie creativă. Cu mintea plină de gânduri frumoase, ca un erou romantic, să vă port pe cărări de poveste. Din păcate masacrul ultimelor săptămâni a anulat orice bucurie. Dar nu despre aceasta vreau să scriu. Nu aici. Nu acum.

De fapt nu doresc să scriu despre nimic astăzi. Doar să vă spun Bine v-am regăsit .

Și dacă tot sunt aici să vă anunț că vă voi mai stresa doua luni cu advertoriale pentru că mă înscriu din nou la SuperBlog. De ce o fac? Nici eu nu știu. Deși trebuie să recunosc că m-am distrat copios la câteva probe ale edițiilor trecute. Pe de altă parte a fost și greu. Greu să respect termenele, greu să scriu despre subiecte care nu m-au interesat niciodată și despre care uneori, nu mi-e rușine să recunosc, nu știam absolut nimic. Au fost și satisfacții. Au fost și frustrări. Mai ales ediția trecută când am fost practic scoasă din competiție după jurizarea primei probe. Dar am mers mai departe și am finalizat pe un loc acceptabil în clasament.

Până la urmă, în urma competiției din primăvară, mi-am dat seama că nici măcar nu concurez pentru a câștiga ( cred că îmi este prea greu să iau ceva în serios, în special pe mine).  Concurez pentru competiția în sine, pentru nerăbdarea dinaintea publicării temelor de concurs, pentru emoția dinaintea publicării notelor, pentru nenumăratele F5, pentru șocul unor notări proaste la articolele în care ai pus cel mai mult suflet, pentru șocul și mai mare pentru note mari scrise in ultimele 10 minute înaintea termenului limită, pentru bucuria de a avea, în sfârșit, o notă bună la un articol drag și nu în ultimul rând pentru atmosfera de pe grup și pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în edițiile anterioare.

Așa că Bine v-am regăsit și pe voi dragi Superbloggeri.