tehnologie | Copilul în oraș

Astăzi vă propun un exercițiu de imaginație. Oare cum ar arăta lumea anului 2012 dacă nu s-ar fi inventat microprocesorul? Stați puțin.Cum de nu m-am gândit până acum la asta? Nu este nevoie să ne imaginăm. Putem pur și simplu să facem un salt într-unul din Universurile paralele. Și îl vom alege pe acela în care procesoarele de ultimă generație, sistemele de operare și Internetul nu au fost inventate încă în anul 2012. Sunteți pregătiți? Un, doi, trei…

Este o zi de noiembrie ca oricare altă zi de noiembrie. Soarele strălucește rece pe cer iar vântul spulberă frunzele uscate. Trecătorii se grăbesc zgribuliți către treburile lor. Pe lângă trotuare benzile pentru bicicliști sunt supra-aglomerate. Pe mijloc circulă pe două benzi autovehicolele lăsând în urmă o dâră de fum. Din cauză că sunt atât de poluante au fost interzise în orașe și îți trebuie autorizație specială pentru a putea circula. Doar oficialitățile, medicii și serviciile comunitare obțin astfel de autorizații. În schimb, pe sub oraș, se desfășoară sute de kilometrii de tuneluri subterane metroul fiind principalul mijloc de transport. Stațiile sale străpung suprafața asfaltului peste tot, astfel încât, privit de sus, orașul are aspectul unui enorm teren de golf.

Pe măsură ce înaintez pe străzile (destul de aglomerate) ale orașului nu pot să nu remarc chioșcurile de ziare și reviste, chioșcuri mari, roșii și lucioase, pe ale căror stative întinse de-a lungul trotuarelor în dreapta și în stânga pe o lungime de câțiva metri se lăfăie zeci de periodice cu coperți care de care mai atractive și cu titluri cât mai senzațional formulate: ”Fotografii cu monstrul din Bangladesh”, ”Statele Unite iau poziție în privința situației Israeliene”, ”Omul care a supraviețuit o săptămână pe un ghețar” sau ”Secretul femeii care a slăbit 30 de kilograme în zece zile”. Nimic deosebit mă gândesc eu zâmbind. Doar că apoi îmi dau seama: aceasta este principala sursă de informații! Trec la următorul chioșc: acesta este specializat pe reviste pentru gospodine: te învață cum să pui murături, să croșetezi, să brodezi fețe de pernă sau să faci aranjamente din flori uscate…

Soarele intră în nori și frigul toamnei târzii se simte și mai acut. Un pic înfrigurată intru într-una din zecile de cafenele ale orașului. În cabina telefonică de la intrare o fată plânge. Comand o ciocolată caldă. Din greșeală uit unde mă aflu și scot cardul. Barmanița se uită contrariată la mine. Îmi cer scuze și scot o bancnotă. Din nou mă privește ciudat. Caut prin buzunare și găsesc câteva monezi pe care, spre marea mea fericire, le acceptă. Cafeneaua este atât de plină de tineri încât trebuie să îmi beau ciocolata în picioare, lângă bar. Atmosfera este extraordinară, toată lumea pare să se cunoască și este un freamăt și o veselie generală. Din când în când cineva se ridică și alege o melodie nouă la tonomat. Mă gândesc că nu m-am mai simțit așa de pe vremea liceului, când ne întâlneam toată ”gașca” pentru a ne petrece cât mai mult timp împreună. Erau vremuri frumoase acelea în care eram practic nedespărțiți. Acum ne-am împrăștiat pe toate continentele și numai rețelele de socializare ne mai reunesc. Dacă am fi trăit în acest Univers ne-am fi scris lungi scrisori pe care am fi așteptat cu nerăbdare să le livreze serviciile poștale. Sau poate am fi pierdut legătura pur și simplu.

Ies din cafenea pentru a-mi continua plimbarea și ajung într-un parc. Deja s-a făcut după-amiază și oamenii au ieșit să se relaxeze după o zi de muncă obositoare. Mulți dintre ei se îndreaptă grăbiți (sau mai bine zis sunt târâți grăbit) către zona de agrement a cățeilor. O altă parte își mențin condiția fizică în zonele special amenajate pentru sportul în aer liber. Iar cei mai mulți se plimbă pur și simplu discutând despre ultimele cărți citite sau despre ce a mai făcut cunoștiința cutare( știu asta pentru că am tras cu urechea la conversațiile lor). Și nici nu mă mir că aud vorbindu-se atâta despre cărți când librăriile au dimensiunile unui supermarket de cartier din Universul nostru.

A venit și seara. Parcul se golește treptat. Oamenii se îndreaptă către casele lor unde, după ce vor pregăti masa și vor cina cu toții discutând despre ce au mai făcut pe parcursul zilei, probabil se vor uita la o emisiune de divertisment a unuia din cele trei posturi de televiziune pe care le au. Alți trecători se îndreaptă catre cinematograf pentru a vedea ultimul film adus. Asta dacă vor mai găsi bilete. Coada ocupă jumătate din stradă.

Eu mă hotărăsc să mă îndrept la rândul meu către casă. Către casa mea cu calculator și televiziune prin satelit cu 100 de programe (la care nu mă uit aproape niciodată dar pe care m-aș simți tare nefericită să nu le am), la aparatul meu foto digital –așa neperformant cum e ele, la al meu HDD 1 TB pe care mi-am stocat jumătate din viață, la comoditatea cumpărăturilor la orice oră din zi sau din noapte de la un magazin online. Oricât de frumoasă și curată ar părea viața în acest Univers paralel, oricât de incomparabil mai curat ar fi aerul și oricât de infinit de multe stele am distinge noaptea pe cer, prefer să mă întorc la lumea mea, la prietenii mei pe care, deși doar în mediul online, totuși îi văd în fiecare zi. În afara faptului că, dacă ar trebui să lucrez la planșetă, ceea ce fac astăzi în trei zile mi-ar lua cel puțin două săptămâni, sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană ”dependentă de informație”. Așa că Rămas bun Univers al interacțiunii directe și al vieții simple și Bine te-am regăsit tehnologie.

Articol scris pentru Etapa 23 a competiției SuperBlog 2012.

Privesc fiecare apus ca și cum este ultimul pe care îl voi mai vedea. Urmăresc fiecare frunză care cade ca și cum aș cădea și eu odată cu ea. Pașii mei au devenit din ce în ce mai mici. Și fiecare clipă din ce în ce mai prețioasă.

Îmi fac plimbarea de seară alături de soțul meu așa cum o fac în fiecare seară din ultimii treizeci de ani, de când ne-am dedicat integral adăpostului nostru pentru animale. Și, ca în fiecare seară, suntem recunoscători pentru aerul pe care îl putem respira, recunoscători pentru păsările care ciripesc voioase, recunoscători pentru frunzele care cad, recunoscători pentru faptul că, în al doisprezecelea ceas, oamenii au înțeles dezastrul către care se îndreptau și au ales să salveze ceea ce se mai putea salva. Prietenii noștrii mai tineri zburdă vesel peste dealuri. Doar înțeleptul Bernard pășește demn în ritmul nostru, gândindu-se probabil că dacă n-ar fi el, noi, bieți bătrânei, n-am avea pe nimeni să ne ghideze pașii.

Ne plimbăm în tăcere, ținându-ne de mână așa cum am făcut-o întotdeauna, și savurând fiecare minut al existenței. Nu aș fi crezut niciodată că viața devine atât de intensă la 80 de ani. Și nici că realitatea se amestecă atât de mult cu trecutul. Că întâmplări pe care le credeai de mult uitate revin mai vii ca niciodată ca și cum din când în când te-ai conecta la un imens hdd extern pe care se află stocate fiecare aventură, fiecare hohot de râs, fiecare cădere deznădăjduită, fiecare luptă cu tine însuți, fiecare victorie…

S-a făcut răcoare. Mă uit la comunicator și constat că nu sunt mai mult de 8 grade Celsius. Așa îmi place mie să-i spun. Sincer nici nu mai știu exact cum se numește pentru că am pierdut de mult legătura cu ”lumea civilizată”. Eu îi spun comunicator și nu știu cum m-aș descurca fără el. Îmi spune câte grade sunt afară, pe unde îmi umblă animalele din adăpost și care este starea lor de sănătate (informații pe care le obține datorită unor minuscule dispozitive complexe implantate sub pielea lor), este cheia universală, portofel și nu în ultimul rând îndeplinește și funcția de comunicare cu exteriorul în cazurile de urgență. Pentru celelate cazuri utilizăm sistemul holografic integrat cu canalele de comunicare internă și supraveghere ale proprietății. Aceasta fiind de fapt și singura concesie majoră pe care am convenit să o facem în ceea ce privește intimitatea noastră, la insistențele fiicei mele, care încă nu s-a obișnuit cu ideea de a ne ști singuri la cinzeci de kilometri de orice altă așezare umană. Așa că cel puțin o dată pe zi ne face câte o inspecție surpriză. Dar m-am obișnuit cu grija ei excesivă așa cum și ea a tolerat în primele două decenii de viață atenția mea sufocantă.

Bernard se oprește și ne privește cu ochi severi. A sosit momentul să ne întoarcem acasă. Ceilalți membrii ai grupului se conformează și ei semnalului și ne îndreptăm acum către Sanctuarul nostru rupt de civilizație. Rupt de civilizație și total independent. Aceasta este una din realizările mele de care sunt cea mai mândră și visul meu încă de pe vremea când aveam 30 de ani și lucram în proiectare construcții: o casă verde sută la sută independentă energetic. Acum treizeci de ani când am vândut absolut tot ceea ce aveam și am construit Sanctuarul toată lumea a crezut că am înnebunit. Apoi, după marele dezastru energetic din 2042 când miliarde de oameni au rămas fără electricitate și timp de câteva zile haosul a guvernat pe străzile metropolelor lumii, tehnologia verde utilizată pentru funcționarea Sanctuarului a devenit din ce în ce mai folosită și casele independente au fost produse pe scară largă. Singura diferență fiind nivelul de automatizare. Dacă imobilele de serie sunt complet automatizate, fiind guvernate de un ”creier” central, idee care mi-a dat fiori întotdeauna, Sanctuarul are un nivel minim de automatizare, atât cât să asigure confortul necesar. Chiar și partea de adăpost, care este complet robotizată, altfel ar fi fost imposibil pentru noi- doi octogenari- să avem în grijă câteva sute de animale, este guvernată de mai multe sisteme independente, fiecare având funcțiuni clar delimitate.

Apusul se stinge cu o ultimă suliță de roșu intens aruncată peste silueta cenușie a orașului din depărtare. Acum a sosit momentul să accelerăm puțin pașii. Dar cum să o faci când picioarele nu te mai ascultă? Suntem printre puținii care am refuzat implanturile bionice, ca de altfel orice fel de intervenție majoră asupra corpului nostru, și am ales să îmbătrânim așa cum au făcut-o și părinții noștri înaintea noastră. Așa că am scos din nou comunicatorul și am chemat mica mașină electrică pe care o utilizăm pentru deplasările pe prorietate. Aceasta funcționează pe un principiu foarte simplu: îi încarci harta tridimensională a propietății, marchezi diferite puncte pe care le denumești și apoi mașinuța își alege singură traseele pe care să le parcurgă în funcție de locația curentă și de destinație. Acum ne-am urcat în ea și i-am spus să ne ducă acasă. Bernard ne-a însoțit pe jos.

Am ajuns în sfârșit și la Sanctuar. De după vârfurile brazilor luna răsare albă ca o farfurie cu lapte. Intrăm în casă și verificăm pe monitorul LCD (care ocupă un perete întreg al biroului) dacă totul este în ordinea firească în adăpost. Apoi ne așezăm la masă ca în fiecare seară și ne petrecem restul orelor rămase mai întâi trecând în revistă fiecare animal de pe proprietate, apoi vorbind cu puținii prieteni rămași, iar apoi, așa cum le stă bine unor bătrânei respectabili, depănând amintiri vechi și amintiri noi, amintiri calde sau amintiri cu ploaie, amintiri despre noi, amintirile lungii noastre vieți împlinite.

Articol scris pentru Etapa 14 a competiției SuperBlog 2012.