Știți cum este să fii atât de obosit încât totul în jur să își piardă forma și culoarea…să te miști ca și cum ai pluti într-un univers ostil?
Fiecare gest necesită atâta energie încât mintea ta refuză să îl înțeleagă. Un simplu gest ca acela de a tasta un nou cuvânt…sau de a te ridica de pe scaun pentru a te muta în pat. Ochii te dor, gândurile aleargă bezmetice fără a fi însă capabil de a materializa vreunul dintre ele. O existență oarecum de desen animat. Fiecare obiect se transformă sub privirile tale într-o pernă pufoasă. Absolut fiecare obiect: un colț de bancă, scaunul mașinii, chiar și bordura trotuarului pare îmbietoare.
Dar continui să te miști, mașinărie creată pentru a rezista. Știi clar ce ai de făcut, care îți sunt obiectivele zilei. Nu ai timp de odihnă. Somnul va trebui să mai aștepte. Până la ora X. Atât mai ai de rezistat. Și minutele devin din ce în ce mai lungi. Și sarcinile din ce în ce mai multe. Și mai grele. Și nu se va termina niciodată. Ora X devine X+1, apoi X+2…
Mintea zboară către o zi în care vei avea timp de tine. Să folosești masca pe care ai cumpărat-o de câteva luni dar nu ai apucat încă să îi deschizi ambalajul. Să termini cartea (care te cam plictisește ce-i drept)…dar nu ai obiceiul de a lăsa ceva neterminat. Să vezi câteva filme pe care le-ai notat undeva…unde nici nu mai ții minte. Să alergi cu câinii pe deal.
Atâta timp cât mai ai puterea să speri totul este bine. Somnul va rezolva și restul.
Copilul în oraș 