Sălciile – un loc în care viitorul înseamnă ziua de mâine

Încerc de ceva timp să scriu acest articol dar de fiecare dată nu mi-am găsit cuvintele. Nici acum nu știu cu ce să încep: cu sărăcia absolută, cu senzația de localitate din lumea a treia, cu poveștile impresionante ale Linei și mamei sale…sau cu munții de zăpadă care ne înconjurau. Sentimentele au fost multe și copleșitoare și a fost nevoie de timp să se sedimenteze pentru a putea fi transformate în cuvinte. Dar mai bine să încep cu începutul.

Acum câteva săptămâni am fost contactată de părintele Constantin, preot paroh într-una din localitățile rămase câteva săptămâni sub zăpadă. Auzise de la un prieten comun că  aș putea ajuta. După o convorbire telefonică în care mi-a explicat situația tragică a unei localități îmbătrânite și fără speranță, am hotărât că merită să încerc să fac ceva. Așa că am apelat la cîteva dintre cunoștiințele mele pentru a aduna un transport de alimente. Din fericire s-a răspuns extraordinar de promt la apelul meu (sincer am rămas impresionată) și până seara adunasem suficiente alimente pentru aproximativ treizeci de familii. Știu ca va suna a reclamă dar trebuie să spun că fără ajutorul S.C. Braldico S.R.L. și a S.C. Szasz Mag Mixt  S.R.L. nu aș avea ce povesti acum.

Așa că de dimineață am încărcat mașina și am pornit. Totul a fost perfect banal până am trecut de Albești Prahova. Din acel moment parcă am trecut într-o altă lume. Și țineți cont că zăpada se tasase cu un metru datorită temperaturilor pozitive.

La intrare în localitate ne-a întâmpinat părintele Constantin în persoană. Este incredibil de tânăr și extrem de puțin formalist. Și foarte ambițios. De curând a inaugurat o biserică mică lângă biserica mare, care este pe punctul de a se prăbuși. Speră să o poată renova și pe aceasta, fiind cea mai mare biserică din zonă și copie a Mânăstirii Curtea de Argeș. Din păcate însă trebuie refăcută structura de rezitență având în vedere că s-au prăbuțit turlele și întreaga clădire este fisurată. Eu îi doresc succes…

Dar să revin la povestea noastră. Am pornit deci pe străzi părintele conducându-ne la cei despre care știa că sunt într-o situație disperată. Sincer întreaga localitate pare a fi într-o situație disperată. Prietenul meu, care nu a mai fost până acum în sud, amuțise pur și simplu. Nu mai văzuse ce înseamnă sărăcia lucie. Parcă ne întorsesem în timp: bordeie din chirpici în care nu ți-ai putea imagina că mai poate trăi cineva adăposteau bătrâni. Da, bătrâni. Pentru localitatea Sălciile este locuită aproape numai de bătrâni (anul trecut au avut loc 47 de înmormântări și 3 botezuri). Cei mai norocoși au pensii de 300 ron pe lună. Ceilalți nu au nimic. Iar puținii tineri rămași sunt majoritatea șomeri. Și fără nici o perspectivă de a găsi un loc de muncă.

În astfel de momente îți dai seama cât ești cu adevărat de norocos. Norocos că ai avut parte de o educație, norocos că ți s-a oferit șansa de a face ceva. Copiii din Sălciile cu ochii lor incredibil de albaștrii (aproape toți locuitorii comunei au ochii albaștrii, de un albastru deschis și clar ca un cer senin de vară) își încep existența neavând nici un fel de perspective . Născuți într-un loc în care viitorul se rezumă la a doua zi ei nu știu să trăiască ci  doar să supraviețuiască.

Aventurile voluntariatului

Joi seara în timp ce conduceam pe un drum semi-deszăpezit – că de obicei când conduc îmi vin majoritatea ideilor – mi-a trecut următorul gând prin minte: vorbim și discutăm că românii nu se mobilizează și că la noi nu există simț civic și social, dar noi ce facem?! ”Stăm ca vaci” ca să citez un personaj de etnie maghiară pe care l-am cunoscut în mod ironic tot într-o acțiune de voluntariat. Așa că m-am hotărât să adun câțiva prieteni și să mergem la deszăpeziri în Buzău sâmbătă și duminică. Tot analizând ideea mi-am dat seama că aș putea face rost și de ceva provizii pe care să le ducem cu noi.

Zis și făcut ajunsă acasă am căutat pe internet un centru de coordonare voluntari, ceva, un punct de pornire că ideea de a pleca unde ne taie capul ca după aceea să trebuiască să vină după noi că ne-am împotmolit pe cine știe ce coclauri nu prea se potrivea scopului. După ceva căutări am ajuns la concluzia că nu există un asemenea centru dar am notat numărul de la Crucea Roșie și am mai găsit un anunț într-un ziar cum că ar aduna o echipă de voluntari. Am notat și acel număr și astăzi – vineri- de la prima oră m-am apucat să dau telefoane.

Să adun prietenii cu care să plecăm nu a fost o problemă. (Am norocul să cunosc oameni deosebiți.) Cu locația  către care să ne îndreptăm a fost cu totul altă poveste însă. Prima dată am sunat la Crucea Roșie Brașov unde o doamnă foarte contrariată mi-a comunicat că ea nu mă poate ajuta cu nimic, că și ei toate ajutoarele alimentare le trimit la București și că altceva nu știe. Buuuun. Am sunat la cei de la ziar. Aceștia mi-au spus că anunțul a expirat joi seară dar mi-au dat numărul de telefon al persoanei de contact. Bineînțeles că nu răspundea la telefon. Am stat un moment să mă reculeg și am sunat la Crucea Roșie Buzău. Aici am vorbit cu o doamnă foarte amabilă, al cărei nume din păcate nu l-am reținut, care tocmai se întorsese de pe teren unde fusese cu ajutoare și care a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine destul de mult timp. Mi-a explicat că fiind pe teren nu știe care este situația la nivel de județ, dar că deși nu crede să mai fie nevoie de voluntari ajutoarele alimentare vor fi binevenite. Să sun totuși la Inspectoratul  Situațiilor de Urgență pentru că ei gestionează totul. Și mi-a dat și numărul de telefon.

Am sunat la Inspectorat. Aici un domn foarte amabil a încercat să îmi facă legătura cu șefii de operațiuni, care însă erau pe teren, și ,după ce și-a cerut scuze, m-a rugat să revin mai târziu cu un telefon.  În timp ce așteptam să treacă timpul și elanul îmi scădea vertiginos am reușit să dau și de persoana de contact dată de cei de la ziar. Aceasta mi-a explicat din nou foarte amabil că și ei au făcut un parteneriat, că mașinile cu voluntari au plecat deja și că ea nu știe exact unde, dar să sun la Realitatea Tv sau la alt post de televiziune că ei mă pot informa. Deja îmi venea să renunț la tot.

Am revenit cu un telefon la Inspectorat. De data aceasta a reușit să ia legătura cu superiorii care mi-au transmis să sun la Prefectură că ei au situația exactă. Numărul de telefon să îl caut pe internet. Se făcuse deja ora 11. Am căutat totuși și numărul prefecturii. Evident nu a răspuns nimeni. Unul din marile mele defecte fiind perseverența –uneori până la prostie- mi-am adus aminte că cineva a menționat Consiliul Județean așa că am căutat acel număr de telefon. Am sunat, mi-am spus discursul..pentru a câta dată oare?…și o doamnă-domnișoară mi-a notat numărul de telefon urmând să mă contacteze. Într-adevăr în nici cinci minute am fost sunată înapoi și mi s-a dat numele unei localități, numele primarului și numărul de telefon. Evrika!!!! Plină de elan sun la doamna primar. Elanul mi s-a terminat brusc însă. În concluzie nu aveau nevoie de voluntari și nu știau dacă au nevoie de ajutoare alimentare. Mă va contacta peste aproximativ o oră. Mi-am contactat și eu prietenii și le-am spus că ne băgăm picioarele. Mai înțelept mi s-a replicat că măcar suntem împăcați că am încercat. Împăcați pe naiba.