Cred că am exagerat…

Mă întreb uneori dacă nu ne punem prea multă presiune pe umerii copiilor noștri. Școala, așa cum este ea nu vreau să vorbesc aici și acum despre acest subiect, nu mai pare de ajuns. De fapt, școala a devenit doar un detaliu supărător în programul nostru și al copiilor noștri. Abia așteptăm să treacă cele patru ore pentru a putea să ne vedem de adevăratele noastre provocări și anume cele ”n” cursuri la care copilul este înscris și la care trebuie evident să dea randament maxim.

Ne deranjează enorm când constatăm cu surprindere că micul nostru geniu, super talentat și incomparabil superior tuturor copiilor care au existat vreodată, face greșeli elementare la un test banal. Explodăm când vedem că nu înțelege cea mai simplă problemă la matematică. Suntem evident dezamăgiți când are un rezultat slab la unul din cele 20 de concursuri la care l-am înscris anul acesta.

Ne plângem non-stop de cât de dezorganizat, de dezordonat și de neatent este în permanență. Pe când ceilalți copii ni se par modele de organizare și echilibru.

Le cerem să muncească 10 ore pe zi 6 zile pe săptămână și suntem cu adevărat uimiți când constatăm că nu reușesc să țină pasul. Vrem atât de mult să le asigurăm cel mai bun start posibil încât uneori uităm că sunt doar copii. Că noi nu am avut nici cursuri pentru dezvoltarea tuturor aptitudinilor posibile, că am participat la prima olimpiadă abia în clasa a patra și că nu vorbeam cursiv nici o limbă de circulație internațională  la vârsta de 8 ani. Și totuși vorbim fluent una, două sau chiar trei limbi străine, gândim liber, trăim în societate și știm să purtăm o conversație decentă. În ciuda faptului că ne jucam în nisip la vârsta la care copii noștri știu deja noțiuni de fizică și vorbim cu ei despre evoluția ecosistemelor.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Astă seară copila mea a adormit plângând de oboseală.

8 thoughts on “Cred că am exagerat…

  1. Să mă ierți că am să spun asta dar genul ăsta degreșeală este apanajul aproape exclusiv al mamelor. Voi, în discuțiile zilnice aflați că, copilul lui x face și tenis, al lui y este la dansuri de societate, al lui z ia lecții de pian și de-aici, de cele mai multe ori fără consultarea „subiectului”, din dorința ilogică și inexplicabilă de a nu vă situa social o treaptă mai jos, hop și cu odorul din dotare pe la tot felul de săli, cursuri și lecții. Copiii au viteze diferite de dezvoltare. Posibilități diferite de acumulare. Talente și abilități diferite. Sunt diferiți. „Rețeta” de succes aplicată unuia se poate dovedi dezastruoasă în cazul altuia. Singura ta obligație ca părinte este ca, în limita posibilităților financiare și a timpului liber de care dispui, să îi prezinți ofertele dându-i lui dreptul de a alege. Va alege să facă doar ceea ce îi place iar rezultatele vor fi pe măsură. Și nu vorbesc din cărți. Sunt tatăl unui băiat de 17 ani la care nu a fost nevoie să ridic glasul măcar o dată și care a terminat clasa a X-a cu media 9,75 deși este elev la cea mai bună clasă din an (mate-info bilingv enleză) la un liceu care este al 9-lea pe țară ca medii de intrare. Un tată care a auzit de sute, poate mii de ori un același reproș de la mama acestui copil : „Îl lași întotdeauna să facă doar ce vrea !”

    • Nu ma cunosti si concluziile pe care le-ai tras sunt corecte si evidente. Poate ca si tonul general in care am scris este de vina…
      Eu nu am mame cu care sa vorbesc decat tangential. Noi nu acceptam comparatia nici macar in ceea ce priveste discutiile despre colegi. Singura comparatie pe care o facem este cu propriul nostru potential. Si aici cred ca am facut prima greseala. Am impus din start un standard foarte inalt.Dar inca de cand era mica i-am explicat ca trebuie sa dea 110% in tot ceea ce face.
      Cu toate acestea nu i-am impus niciodata nimic. I-am oferit insa toate optiunile pe care le poate avea intr-un oras mic ca Brasovul. Ea a ales. Din pacate se pare ca a ales prea multe. Toate ii plac si nu vrea sa renunte la nimic. Si aici este a doua greseala pe care am facut-o. Ar fi trebuit ca eu, ca adult presupus responsabil, sa stabilesc o limita.
      Iar a treia greseala si poate cea mai grava deriva din faptul ca sunt o mama singura. Inca de mica m-am obisnuit sa o tratez ca pe un adult. Și am implicat-o in activitati care au maturizat-o prematur.

  2. N-am copii, deci sint fara experienta.
    Sugerez sa lasi copilul sa se joace si joaca-te si tu cu el (ea).
    Fii si tu fetita impreuna cu ea, n-o aduce pe ea la stadiul de adult si-atunci totul va fi mai usor pentru amindoua.
    Imi spunea o colega de servici ca a rugat-o fiica ei sa se joace impreuna,ca…”astazi nu m-am jucat”.Si gasesc ca nu e normal.
    Abilitatile si talentele se descopera prin joaca.
    Repet , nu am experienta cu copii, dar tot ce stiu eu am invatat prin joaca si ma joc si acum.( si nu sint tocmai tinar ).
    Ti-e greu pentru ca esti singura.
    S-ar putea sa-i fie greu si fetitei tale.

    • Mulțumesc mult pentru sfat. Poate ca nu ai copii dar mie mi se pare că gâdești foarte corect.
      Ne-am tot jucat de-a lungul anilor.🙂 Asa a aparut si conceptul de Creativithea, din jocurile noastre. Dar anul acesta parca nu mai avem timp de nimic. Am reusit performanta ieri de a avea o ora libera si ne-am bagat amandoua in pat sa ne uitam la desene animate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s