Dependență în doi

Ea era dependentă de el. El era dependent de alte substanțe dar ea a aflat abia mai târziu. Împreună erau dependenți de alcool și se potriveau de minune.

Când i-am cunoscut erau unul din cele mai savuroase cupluri: plin de vervă, de umor și nelipsiți de la nici o petrecere. Viața lor părea parcă desprinsă dintr-un film. Nu păreau a avea nici o grijă pe lume, nu se certau niciodată. Și la un moment dat, fără nici un avertisment, au dispărut cu totul. După câțiva ani am reîntâlnit-o. Singură. Aceasta este povestea lor.

L-am cunoscut într-un moment în care credeam că nu mai am nimic. Că nu mai pot avea nimic niciodată. Că nu mai valorez nimic. Că sunt nimic. El m-a făcut să mă simt dorită. Mai mult de atât m-a făcut să simt că aparțin cuiva care are grijă de mine și mă protejează ca pe cel mai de preț bun al său. Din acel moment am devenit dependentă de el.

Viața noastră era o poveste. Nu ratam nici o petrecere, nici un festival…nici un concert. Avea acces peste tot, toată lumea îl cunoștea și îl iubea. Era amuzant și exuberant. Îi plăcea să mă vadă dansând…

Niciodată nu adormeam înaintea zorilor. Și dacă se întâmpla să plecăm mai devreme de pe la vreun eveniment luam două sticle de vin cu noi și ne opream să privim constelațiile și discutam despre…nimic… orice. Îmi aduc aminte de o noapte pe plajă în care am încercat să ne amintim cum se rezolvă diferitele tipuri de ecuații diferențiale.

Aici a făcut o mică pauză pentru a râde. Când a continuat tonul vocii ei era imperceptibil schimbat.

Apoi ne-am mutat împreună. Și în mica noastră lume perfectă a intrat realitatea. Persoana exuberantă și fascinantă se transforma uneori într-o ființă indiferentă și taciturnă. Mii de scenarii se desfășurau în mintea mea: nu îi mai plac, nu îi sunt îndeajuns…Nu știam ce să mai fac pentru a-l mulțumi: îi găteam cele mai extravagante feluri de mâncare, seară de seară încercam să joc roluri cât mai incitante și senzuale, să-i ofer totul pentru a nu căuta alte tentații…Și în același timp o voce interioară îmi șoptea încontinuu: s-a plictisit de tine. Are pe altcineva. Încet încet m-am transformat și eu. Devenisem suspicioasă, irascibilă…Gelozia mă măcina încet dar sigur. Scandalurile deveniseră parte din rutina noastră. În public nimic nu se schimbase. Dar în micul nostru apartament… Noi nu eram ceea ce păream a fi.

Până când într-o zi am descoperit, din greșeală, într-un sertar o punguță cu pastile. Era bine ascunsă. Nici nu mai știu ce căutam, probabil vreo dovadă că mă înșală. Până acolo ajunsese obsesia mea. Când m-a văzut cu ea în mână a înlemnit. A început să plângă, mi-a promis că se va lăsa, că va face orice, numai să nu îl părăsesc. Am plâns împreună. I-am spus că nimic pe lume nu m-ar putea face să îl părăsesc. Și chiar credeam ceea ce spuneam. Mă și vedeam salvatoarea lui…cea care l-a făcut să scape de dependență…sincer în acele momente aveam un sentiment minunat…ma simțeam ca o eroină….

Un zâmbet strâmb.

Bineînțeles că nu a renunțat. A încercat…sau cel puțin așa a spus. Am început să ieșim din ce în ce mai în rar. Am încetat să mai vorbim…în fine… el stătea toată ziua în fața calculatorului jucând diferite jocuri…între timp facturile se adunau…eu mă transformam…simțeam că merit mai mult…

Dintr-o dată a început să aibă ”deplasări” în alt oraș. La început durau o zi sau două și vorbeam de câteva ori pe zi la telefon. Buna-dispoziție îi revenise. Buna mea dispoziție îmi revenise. Începusem din nou să umblu prin magazine în căutare de lenjerie…

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la o comedie romantică în care toate problemele se rezolvă la final…dar oare chiar rămân rezolvate? Dar vocea ei nu m-a lăsat să-mi continui ideea.

 Apoi deplasările au devenit din ce în ce mai dese. Nu mai răspundea la telefon cu zilele. Prima dată…am crezut că înnebunesc. La început am crezut că i s-a stricat telefonul. Apoi, evident, am crezut că este cu o altă femeie. Nu îți pot descrie furia…aveam tot discursul în minte…ce îi voi spune…cum îl voi face să regrete. Evident că nici un moment nu m-am gândit că îl voi părăsi. Doar el era viața mea. Nu aș fi putut trăi fără el.

După care mi-am spus că nu ar face așa ceva. Că mă iubea…că sigur i s-a întâmplat ceva. Îmi repetam obsesiv: nu mi-ar face el mie așa ceva. Trebuie să i se fi întâmplat ceva. Ceva groaznic. E în spital…Ceva de neimaginat. E mort. Mă vizualizam plângând la înmormântarea lui. De neconsolat. Alteori îmi spuneam că nu voi mai vorbi niciodată cu nimeni. Că dacă el a murit voi muri și eu. Tragismul se amplifica pe măsură ce creșteam și numărul paharelor de vin băute. Apoi urmau momentele de revoltă. Nu se poate să mă trateze așa. Discursuri pregătite. Apoi din nou disperare… Bineînțeles că se întorcea acasă…cu o poveste bine ticluită și perfect plauzibilă…eu uitam totul…promisiuni noi…după o lună o luam de la capăt…el dispărea…eu îmi înecam neputința în alcool…am ținut-o așa vreo doi ani.

S-a oprit. Știam că nu v-a mai continua. Nu avea sens să insist. În mintea mea i-am spus Thanks for sharing, deși uneori mi-aș dori să nu o mai facă toată lumea. Nu cu mine. Pentru asta există terapeuți. E mai scump ce-i drept…

Și totuși nu pot să nu mă întreb: ce a făcut-o să spună ”Gata. Aici mă opresc.”? Sau a fost el cel care a plecat și a uitat să se mai întoarcă? Sau poate nu a mai avut nimic la care să se întoarcă?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. Articol scris pentru Etapa IV a competiției SuperBlog 2013.

8 thoughts on “Dependență în doi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s