Trăiesc o existență tăcută. Înconjurată de câini și de pisici cuvintele par de prisos.
E drept că uneori mai trebuie să și vorbim. Instrucțiuni scurte…urmate de laude și recompense. Multe laude. Multe cuvinte de încurajare. De alinare. Multe cuvinte cu încărcătură pozitivă. Îmi plac cuvintele bune, cuvinte frumoase care merită rostite.
Pentru că în lumea mea nu avem timp pentru cuvinte de prisos. De cele mai multe ori un gest este de ajuns. O atingere de încurajare, o mângâiere…un deget ridicat în semn de reproș. Da, este corect. Un deget ridicat în semn de reproș. Uneori mai trebuie să stabilim și limite. Uneori mai trebuie spus și NU. Dar doar atât. Fără reproșuri. Fără jigniri. Fără dispute inutile.
Îmi place lumea mea. Îmi place mai ales pentru că este atât de tăcută. Îmi place pentru că aici nimeni nu îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor limitări. Aici, în lumea mea, frumosul nu are legătură cu aspectul exterior, fericirea nu se măsoară în bunuri iar viața este pur și simplu trăită.
Aici în lumea mea fiecare secundă este trăită de parcă ar fi singura care contează. Fiecare băț, fiecare bucățică de hârtie, fiecare frunză este cea mai frumoasă jucărie care a fost inventată vreodată. Fiecare masă, oricât de simplă ar fi ea, este apreciată cu recunoștință. Fiecare minut de somn este liniștit…
Aici în lumea toată lumea învață . Eu am învățat răbdarea. Am învățat să observ: gesturi, priviri, mișcări subtile. Ei învață încrederea. Încrederea în oamenii care i-au abuzat, lovit, mutilat. Eu am învățat încrederea de la ei. Încrederea oarbă într-o ființă asemenea celei care i-a abuzat, lovit, mutilat.
Îmi place lumea mea tăcută în care în fiecare zi învățăm … și nu avem nevoie de cuvinte.
Mă întreb uneori dacă nu ne punem prea multă presiune pe umerii copiilor noștri. Școala, așa cum este ea nu vreau să vorbesc aici și acum despre acest subiect, nu mai pare de ajuns. De fapt, școala a devenit doar un detaliu supărător în programul nostru și al copiilor noștri. Abia așteptăm să treacă cele patru ore pentru a putea să ne vedem de adevăratele noastre provocări și anume cele ”n” cursuri la care copilul este înscris și la care trebuie evident să dea randament maxim.
Ne deranjează enorm când constatăm cu surprindere că micul nostru geniu, super talentat și incomparabil superior tuturor copiilor care au existat vreodată, face greșeli elementare la un test banal. Explodăm când vedem că nu înțelege cea mai simplă problemă la matematică. Suntem evident dezamăgiți când are un rezultat slab la unul din cele 20 de concursuri la care l-am înscris anul acesta.
Ne plângem non-stop de cât de dezorganizat, de dezordonat și de neatent este în permanență. Pe când ceilalți copii ni se par modele de organizare și echilibru.
Le cerem să muncească 10 ore pe zi 6 zile pe săptămână și suntem cu adevărat uimiți când constatăm că nu reușesc să țină pasul. Vrem atât de mult să le asigurăm cel mai bun start posibil încât uneori uităm că sunt doar copii. Că noi nu am avut nici cursuri pentru dezvoltarea tuturor aptitudinilor posibile, că am participat la prima olimpiadă abia în clasa a patra și că nu vorbeam cursiv nici o limbă de circulație internațională la vârsta de 8 ani. Și totuși vorbim fluent una, două sau chiar trei limbi străine, gândim liber, trăim în societate și știm să purtăm o conversație decentă. În ciuda faptului că ne jucam în nisip la vârsta la care copii noștri știu deja noțiuni de fizică și vorbim cu ei despre evoluția ecosistemelor.
Undeva departe, într-un timp în afara timpului există un regat magic. Numele lui este Pyrgos. Locuitorii săi sunt ființe eterice care și-au distilat esența.
Regina acestui regat este puternica Killer Queen. De o frumusețe neobișnuită ea este posesoarea celei mai puternice arme din Univers: Sceptrul Parfumului. Sceptrul Parfumului este un artifact cu puteri misterioase. În mâna unei stăpâne potrivite el poate schimba destine.
Există multe tradiții în Pyrgos. Dar poate cea mai importantă este cea legată de sărbătoarea Bergamotei. În această săptămână plină de mister totul este posibil. Noi arome se distilează, inimile bat cu putere și legăturile se formează pe vecie.
Evenimentele pe care urmează să vi le povestesc s-au petrecut într-o astfel de săptămână. Regina nu căzuse până acum pradă magiei Bergamotei. Rebelă și non-conformistă ea râdea de vechile preziceri conform cărora în ultima noapte a Sărbătorii Bergamotei un Rege i se va alătura pe tron dublând puterea Sceptrului Parfumului.
Dar cu timpul poporul devenise nerăbdător. Vechile preziceri se cereau împlinite. Așa că sosise vremea ca eu, în calitate de prim sfătuitor al Reginei, să intervin:
Regina mea, a sosit momentul să avem un Rege. Poporul din Pyrgos a devenit neliniștit. Și se întreabă când se va împlini profeția. Când se va dubla puterea Sceptrului Parfumului?
Dar ce nevoie avem de un rege? Nu sunt eu cea mai puternică Stăpână a Sceptrului de până acum? Nu am învins răscoala Feministelor? Nu am reinstaurat puterea Parfumului pe pământ?
Ba da regină. Ești. Dar totuși un Rege ar fi dezirabil.
Regina stătu un pic pe gânduri. Apoi se uită fix la mine și mă întrebă gânditoare:
La ce te-ai gândit?
Propun să organizăm un turnir în ultima noapte a Sărbătorii Bergamotei. Cu Puterea Sceptrului îi vei chema de dincolo de timp pe cei Trei Maeștrii Sacri: Note-de-Vârf, Note-de-Mijloc și Note- de-Bază. Iar cei ce năzuiesc să devină Killer King să se întreacă în măiestrie cu aceștia.
Ce idee minunată! Iar dacă nu se va găsi niciunul pe măsura Vechilor Maeștrii, cu atât mai bine. Poporul nu poate spune că nu am încercat! zâmbi regina cu șiretenie.
Sosi și ultima noapte a Sărbătorii Bergamotei. Sute de aspiranți se înscriseseră la turnir. Unii erau prinți din Casta străveche ai Uleiurilor Aromatice, alții din Casta nouă a Maeștrilor Aldehidici. Erau și câțiva tineri fără rang și fără renume. Doar era perioada magică când totul era posibil. Killer Queen privea amuzată toată această adunare aromată. În sinea ei era sigură că nimeni nu putea să se ridice la înălțimea provocărilor Maeștrilor Sacri.
Când marele orologier al palatului anunță ora hotărâtă Regina invocă Puterea Sceptrului și cei Trei Maeștrii Sacri se înfățișară de dincolo de timp.
Prima provocare o lansă Note-de-Vârf. Acesta își rosti incantația și o ploaie de stropi parfumați căzu pe neașteptate din cer. Era un parfum greu de camfor și rășini. Tinerii mândri și încrezători începură să se simtă moleșiți de parcă ar fi căzut într-o visare. Priveau în gol pierduți în plasa amintirilor. Uitând de ei. Uitând de regină. Uitând pentru ce se aflau acolo.
Unul singur nu părea afectat. Avea ochii negrii și strălucitori. Nu îl recunoșteam. Probabil că venise din regatele vecine. Purta cu el un mic cufăr încrustat în flori necunoscute mie. Scoase din el un praf multicolor pe care începu să îl arunce în jurul său în timp ce își croia drum prin mulțimea de pretendenți către Regină. Tinerii atinși de praful său se trezeau pe dată din visare.
Ce magie necunoscută ai în puterea ta? întrebă regina făcându-i semn să își oprească înaintarea.
Nu este o magie complicată, Măria Ta, răspunse acesta zâmbind. Nu sunt decât fructe de pădure culese de mine din munții de pe Pământ. Prospețimea fructelor revigorează simțurile adormite.
Note-de-Vârf se înclină în semn de respect și dispăru. Prima probă fusese trecută spre marea uimire a Reginei. Și a mea.
Venise rândul maestrului Note-de-Mijloc. Acesta fără a rosti nici un cuvânt făcu să se întrupeze o fată frumoasă ca un cânt cu mantie albă albă până la pământ. În timp ce mergea crini albi răsăreau în urma pașilor săi. Toată adunarea rămase fermecată de minunata fată albă. Doar tânărul stătea impasibil. Fata înaintă până în fața lui și apoi dispăru cu un oftat.
Cum de nu ai căzut pradă vrăjii crinului? îl întrebă regina contrariată. Mă așteptam să fie mai furioasă dar se pare că tânărul necunoscut nu o lăsa indiferentă. Ce-i drept era totuși noaptea în care orice este posibil.
Cum pot să mă îndrăgostesc de un crin când ochii mei au admirat florile pline de culoare ale Orientului? răspunse el. Și deschizând pentru a doua oară cufărul scoase o floare ciudată așa cum nu îmi mai fusese dat să văd până atunci.
Permite-mi să-ți dăruiesc această floare de Celosia pe care o port întotdeauna cu mine. Regina încuviință din priviri. I-am dus floarea și o privi cu încântare. Note-de-Mijloc se înclină și dispăru lăsându-l pe maestrul Note-de-Bază să își exercite magia sa parfumată.
Acesta, sigur pe el, pulveriză un parfum verde care se transformă într-o minunată pajiște presărată de mici flori într-o multitudine de culori. Iarba mătăsoasă se legăna dezmierdată de un vânt cald de primăvară. Regina privea încântată. Izvoarele îngânau un cântecel discret.
Atunci tânărul misterios deschise pentru a treia oară cufărul său. Scoase din el o mică farfuriuță de aur pe care se afla o singură pralină de ciocolată. Cerând permisiunea se apropie, îngenunche în fața Reginei și i-o oferi. Aceasta o luă nedezlipindu-și privirile albastre de ochii de culoarea prunei negre. Gustă pralina și o explozie de arome necunoscute dar minunate îi invadă papile gustative. O senzație de fericire puse stăpânire pe inima sa. Iar în acel moment vântul călduț de primăvară încetă să mai bată, florile dispărură iar iarba păli. Odată cu ultima floare dispăru și maestrul Note-de-Bază înclinându-se cu respect.
Și atunci se împlini profeția promisă și îndelung așteptată. Regina, cea care până acum luase în derâdere vechile tradiții, se ridică și cu o ușoară urmă de emoție în glas anunță:
Acesta este Regele pe care îl așteptați.Acesta este Killer King. Nu știu cine este sau de unde vine. Și nici nu contează. El este Regele vostru și al meu.
Iar din acea zi puterii străvechi a Sceptrului Parfumului i-au fost adăugate: aroma fructelor de pădure, a Celosiei și a esenței de praline.
Nu am avut o copilărie tipică. Copilăria mea a avut gustul nisipului, a soarelui și a apei de mare. Copilăria mea a mirosit a praf de cretă și a avut culoarea soarelui de vară.
Permanent în mișcare nu am aparținut nici unui loc. Nu am legat prietenii. Și nu am respectat tradiții.
Bunicii mi i-am cunoscut târziu, când părinții mei s-au reîntors în București. I-am cunoscut în treacăt pentru că timpul nu ne-a așteptat pe noi. Și i-am pierdut imediat după ce i-am cunoscut.
Cele mai multe amintiri le am despre bunica. Poate și pentru că ea mi-a vegheat copilăria din tablourile pictate de bunicul. Poate datorită prezenței sale puternice. Poate pentru că datorită ei am avut primul Crăciun petrecut cu întreaga familie și nu doar cu părinții și sora mea.
Atunci am mâncat pentru prima dată cozonaci făcuți în casă. Dar nu orice fel de cozonaci. Ci o rețetă specială, transmisă în familia noastră din generație în generație. O rețetă magică.
Au fost frumoase cele câteva Crăciunuri pe care le-am petrecut în apartamentul bunicilor. Toată familia, îmbrăcată cât mai elegant, se aduna pentru masa de Crăciun. În casă mirosea a brad și vanilie. Mirosea a cozonac proaspăt copt și a cadouri. Înainte de masă eu, ca nepoata cea mai vârstnică, trebuia să spun rugăciunea. Apoi bunicul binecuvânta masa și familia. Era o atmosferă solemnă.
Apoi bunica aducea nenumărate feluri de mâncare pe care le pregătise singură. Feluri tradiționale pe care eu nu le mâncam decât din politețe. Și aveam grijă să golesc farfuria. O fetiță educată mănâncă tot ceea ce i se pune în farfurie. Altfel jignești gazda. Pregătirea mi se făcea de pe drum. Mama știa ce mofturoasă sunt și nu dorea să aibă surprize.
Apoi atmosfera devenea din ce în ce mai destinsă. Pe masă își făceau apariția prăjiturile, întotdeauna exista tort, și cozonacul. Adulții beau câte o cafea, un pahar de coniac și se duceau în bucătărie să fumeze. Noi, copiii, luam câte o felie de cozonac. Și era atât de bun cozonacul acela galben-auriu și dens…cu zahăr caramelizat pe deasupra…și cu umplutura de unt topit și nucă. Aș fi mâncat un cozonac întreg nu doar o felie. Noroc cu bunica care tot spunea că sunt prea slabă și îmi mai punea ea câteva felii în farfurie. Eu nu aș fi îndrăznit să cer.
Și mamei i-a plăcut acel cozonac cu aspect de buchet de trandafiri. Așa că în următorul an i-a cerut bunicii să o învețe rețeta. Și au făcut împreună cozonacii. La început am stat lângă ele dar după o oră m-am plictisit.
După moartea bunicii familia nu s-a mai reunit de Crăciun. Noi ne-am mutat din nou. Singura tradiție care s-a păstrat au fost cozonacii pe care mama a continuat să îi facă. Nu i-au ieșit de la început. S-a chinuit mult cu cuptorul. Pe primii i-a ars. Următorii nu s-au copt în mijloc. Până la urmă a învățat cum să regleze temperatura, cum să-i așeze astfel încât să iasă perfect: buchet de trandafiri cu aromă de unt topit și zahăr caramelizat.
După ce s-a născut fiica mea am învățat și eu rețeta. Este singurul lucru pe care îl pregătesc pentru masa de Crăciun pentru că noi nu mâncăm nici sarmale, nici răcitură, nici cârnați sau caltaboși. Nu mâncăm nici unul din felurile tradiționale. Nimic în afară de cozonaci.
Anul acesta mi s-a stricat cuptorul. Dacă am fost cuminte Moș Crăciun îmi va aduce unul nou. I-am scris și scrisoarea. Și ca să nu se încurce cumva i-am explicat exact ceea ce îmi doresc. Vreau un cuptor incorporabil. Dar nu orice cuptor. Trebuie neapărat să se potrivească cu restul electrocasnicelor din bucătăria mea. Asta înseamnă că trebuie să aibă culoarea inoxului și designul simplu. Dar ceea ce mă interesează pe mine cel mai mult sunt funcțiile sale: aș vrea să aibă funcție de creștere a aluatului. Nu vreau să mai stau cu vasele acoperite cu prosoape calde pândind fiecare fir de curent ce ar putea tulbura în vreun fel procesul misterios al creșterii. Vreau un cuptor care să îmi ghicească poftele dintr-o atingere. Vreau acel cuptor care să nu consume energie. Și nu în ultimul rând vreau cuptorul care să se curețe singur.
Probabil că Moșul se va speria când va citi scrisoarea. Vreau multe. Dar nu imposibilul. Acest cuptor există. L-am găsit aici. Și dacă tot trece pe la raionul de electrocasnice incorporabile și fiindcă știu că am fost foarte cuminte poate aduce și o plită cu inducție.
Copilăria mea a avut gustul nisipului, a soarelui și a apei de mare. Copilăria mea a mirosit a praf de cretă și a avut culoarea soarelui de vară. Crăciunul însă are gust de cozonac cu aspect de buchet de trandafiri.
…………………………………………………………………………………………………………………………….
Articol scris pentru Etapa XVI a competiției SuperBlog 2013.
Credea cu tărie că frumusețea vine din interior. Pentru ea nu era un simplu slogan. Și nu își alegea niciodată prietenii după aspect. De fapt disprețuia în sinea ei persoanele care se preocupau prea mult de aspectul exterior.
Pe ea o atrăgeau ideile. Așa îl și cunoscuse pe Daniel. La un concurs de creație literară pe Internet. I-a citit poezia, i-a plăcut și a comentat. Apoi s-a înfiripat un dialog, pe care l-au mutat pe rețelele de socializare. Au schimbat numere de telefon.
Ce emoționată a fost prima dată când i-a auzit vocea: era gravă (neobișnuită pentru un adolescent) cu inflexiuni calde. S-a îndrăgostit pe loc de vocea aceea. Cuvintele căpătau noi înțelesuri când îl asculta citindu-și poemele. Vorbeau în fiecare zi. Uneori îl suna ea, alteori suna el. Își împărtășeau gândurile, bucuriile și speranțele. Și la 17 ani speranțele sunt multe.
Apoi au hotărât să se întâlnească. L-a așteptat la gară. A ajuns cu o jumătate de oră mai devreme. De nerăbdare începuse să răsucească coperțile Micului manual de fericire perfectă. Acesta era semnul de recunoaștere. Nu i-ar fi fost greu să o recunoască nici după poza de profil, dar așa li se păruse mai dramatic. El urma să țină același volum în mână. Pe el chiar nu l-ar fi putut recunoaște altfel pentru că în unica fotografie găsită avea chipul în penumbră.
A ajuns și trenul. Pe peron a coborât o mulțime de oameni. S-a așezat lângă un stâlp strângând cartea în brațe. Un tânăr înalt îmbrăcat clasic se îndrepta spre ea. Era slab și purta ochelari. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare. Tânărul se opri și se aplecă să caute ceva în geantă. Volumul, bănui ea. Tocmai vroia să îi iasă emoționată în întâmpinare când văzu volumul căutat în mâna altcuiva.
Acum stăteau de vorbă pe o terasă. Mai bine zis el vorbea în timp ce ea nu se putea abține să nu îl privească îngrozită. Îi era rușine. Încerca să se concentreze dar nu se putea stăpâni. Așa trebuie să fi arătat Pământul înainte de nașterea vieții. Întreaga față a lui Daniel arăta de parcă ar fi fost în pragul unei erupții vulcanice. Aproape nu îi puteai desluși trăsăturile. Încercă să se concentreze asupra cuvintelor. Asupra ochilor lui mari umbriți de gene lungi. Dar indiferent ce făcea o senzație de greață pusese stăpânire pe ea. Doar gândul că ar putea să o atingă accidental îi provoca repulsie.
I-a propus să îi arate orașul. Astfel putea să nu îl privească. Se simțea bine ascultându-i vocea caldă. De câteva ori a vrut să îl ia de mână, dar o simplă privire către fața lui îi oprea instantaneu gestul. La un moment dat el s-a oprit și a privit-o foarte serios:
Nu-i așa că fața mea te dezgustă?
A simțit că ar vrea să o înghită pământul de rușine.
Recunoaște. Nu mă supăr. Mă așteptam, de fapt.
A încercat să-l mintă. Dar și-a dat seama că nu are nici un sens. Așa că a recunoscut, cerându-și scuze.
Nu ai de ce să te scuzi. Și pe mine mă dezgustă. Îmi pare bine că te-am cunoscut. Dacă vrei să mă întorc acasă te înțeleg. Tu ești perfectă. N-ai cum să mă înțelegi.
Atunci ea a început să râdă. Nu era perfectă, i-a spus. Dar avea un mic secret, un mic ritual zilnic învățat de la mama ei.
L-a luat de mână, au intrat în prima farmacia ce le-a ieșit în cale și i-a cumpărat un cadou: un set complet Gerovital Plant Stop Acnee. Nu era chiar cadoul la care se gândea în nopțile în care visa la el îmbătată de jocul cuvintelor și de căldura vocii lui grave. Dar până la urmă s-a dovedit a fi cadoul perfect.
După o lună s-au revăzut. L-a așteptat la gară. A ajuns cu o jumătate de oră mai devreme. O anunțase că avea o surpriză pentru ea și nu mai avea astâmpăr de nerăbdare.
A ajuns și trenul. Pe peron a coborât o mulțime de oameni. S-a așezat lângă același stâlp căutându-l cu privirea. Un tânăr se îndrepta spre ea. Avea ochii mari umbriți de gene lungi. Pe fața sa cu trăsături fine se puteau vedea din loc în loc mici pete roșiatice, care nu îi știrbeau însă cu nimic din Farmec. Și inima ei începu să bată din ce în ce mai tare.
V-am povestit vreodată despre mama mea? Nu . Nu cred.
Mama mea este o ființă extraordinară. Având doar un pic peste un metru și jumătate, tunsă scurt și cu ochelari, îmbrăcată veșnic cu o pereche de jeans și încălțată cu ghete de trekking seamănă mai mult cu un băiețel pus pe șotii decât cu o doamnă având respectabila vârstă de 64 de ani.
Și are și energia unui puști neastâmpărat: veșnic în viteză, veșnic agitată, veșnic având ceva urgent și presant de făcut. Sincer uneori obosesc doar privind-o. Și uneori acest neastâmpăr al ei are cele mai neașteptate consecințe.
1958: Vară. Mama mea era la verii ei în vizită undeva la țară. Acolo covoarele se spălau în pârâurile repezi de munte. S-a dus și mama să o ajute pe mătușă. Sarcina care îi revenea era relativ simplă: nu trebuia decât să ia un covor de dimensiuni mici, câteva pietre mai mari și după ce întindea covorul pe fundul pârâului să așeze pietrele peste el pentru a nu fi luat de apă. Mama mea, care de mică avea inițiativă, s-a gândit că ar fi mult mai simplu să țină chiar ea covorașul cu picioarele. S-a descălțat, a așezat covorul acolo unde era curentul mai puternic și s-a așezat mândră în picioare pe el. Dar pârâului nu i s-a părut ideea la fel de bună așa că a hotărât să ia covorul cu tot cu copilul de pe el. A fost recuperată după câteva zeci de metri, udă fleașcă și plină de vânătăi. Covorul nu a mai fost recuperat niciodată. Cel puțin nu de mătușa sa.
1961: Toamnă. În vizită la aceeași veri. Împreună cu verișoara ei mai mare au hotărât să meargă la furat de pere din grădina unui vecin despre care știau sigur că nu este acasă. Avea vecinul acesta niște pere mici, cu miezul roșu, dulci și zemoase. O minunăție. Mama, orășeancă, îmbrăcată cu o rochiță dreaptă până la genunchi. Ajung în grădină, se suie în pom. Moment de panică. Vecinul era acasă. Verișoara coboară repede din pom și zboară peste gardul înalt din scânduri de lemn cu capătul de sus ascuțit ( probabil că știa vecinul ce știa). Mama a coborât și ea repede din copac dar când să sară gardul, rochia strâmtă s-a agățat într-unul din capetele ascuțite prinzând copila atârnată ca într-un cuier.
1965: Vară. Din nou în vizită la veri. De data aceasta mama e deja elevă la liceu. Teoretic trebuia să aibă ceva mai multă minte. Teoretic. Copii din sat o provoacă să se suie până în vârful unui stejar înalt. O tachinează. Lasă că le arată ea, că doar nu degeaba este în echipele de gimnastică și de atletism ale liceului. Așa că încălțată cu papuci se suie până în vârful copacului la o înălțime de doar 10 metri. Dar inevitabilul nu s-a lăsat evitat. Când să coboare papucii au alunecat și tânăra temerară după ei. Norocul său a fost coronamentul care i-a mai limitat viteza. Uimitor nu a avut nimic rupt. Doar o amnezie din care și-a revenit complet în următorii câțiva ani.
1980: Vară. Mama este acum un inginer topograf respectat pe canalul Dunăre-Marea Neagră. Este și însărcinată cu mine. În luna a șaptea. Împreună cu șeful de șantier, tatăl meu, alți ingineri și o echipă de soldați, detașați să lucreze în subordinea ei, merg să facă niște măsurători. La întoarcere mama mea, temerară cum o cunoaștem, hotărăște că nu mai are chef să ocolească pe drumul amenajat pe marginea canalului și că va coboră direct taluzul către organizarea de șantier. Până să apuce să faca cineva ceva mama și făcuse primii pași pe panta abruptă. Dar cum centrul de greutate nu era acolo unde știa ea că trebuia să fie s-a dezechilibrat. Gravitația și-a făcut datoria și mama a făcut o minunată coborâre viteză pe spate sub privirile îngrozite ale tatălui meu, celorlalți ingineri și a trupei de soldați. Nimeni nu a fost rănit dovada că sunt acum aici să vă povestesc întâmplarea.
1986: Înainte de Paște. Ca orice român s-a gândit și mama să facă curățenia de primăvară. Mai țineți minte rezervoarele acelea de wc din fonta amplasate undeva sus pe perete? Dintr-acela aveam și noi.Cum nu ajungea să îl spele ce s-a gândit mama? Să se suie în picioare pe wc. Dar capacul era dintr-un plastic prost și a cedat instantaneu. Mama sportivă cum este încă a încercat să se redreseze prinzându-se de chiuvetă. Aceasta a cedat și ea sub greutate și mama a căzut în spațiul îngust dintre wc și chiuvetă, cu chiuveta din faianță peste ea. Așa a găsit-o tata când s-a întors acasă. Cum v-ați obișnuit deja nu fusese decât bine zdruncinată.
1997: Toamna. Părinții mei construiau o casă și urma să se toarne pereții fosei. Pentru cine nu știe fosa este un bazin cu pereții din beton în care se colectează apele menajere în lipsa sistemului de canalizare centralizat. Fosa era foarte adâncă, aproximativ trei metri, așa că a trebuit făcut un cofraj rezistent. Urma să vină cifele și mama s-a gândit să mai verifice odată dacă totul este bine întărit. Și cum a făcut asta? Mergând pe pereții subțiri de lemn ai cofrajului. Tatăl meu a văzut-o. Dar în momentul în care a strigat Nu păși pe ultimul sprijin că nu e fixat! Era prea târziu. Mama deja căzuse perfect vertical între cei doi pereți de lemn aflați la 30 de centimetri unul de celălalt. A căzut în picioare așa că nu a avut decât câteva julituri la coate. Mai complicat a fost să o scoată de acolo.
2011: Vara. Eu mă întorceam de la festivalul Peninsula. Mai eram cu niște prieteni așa că am hotărât să ne oprim în Sighișoara. La un moment dat, pe la prânz, mă sună mama să mă întrebe la cât mă întorc. Nu îi stă în obicei să facă asta așa că am devenit suspicioasă. I-am spus că nu știu. Două ore mai târziu iar mă sună. După voce părea să-i fie rău așa că am insistat. Până la urmă a cedat: Am căzut și mă doare foarte rău piciorul. Cred că mi-am fisurat ceva. În acel moment cred că am bătut orice record de viteză pe drumul Sighișoara-Brașov. Conduceam boscorodind în gând și făcându-mi calcule cam câte amenzi pentru viteză aș putea primi. Ajunsă acasă am putu contempla adevărata dimensiune a dezastrului: laba piciorului drept era umflată și învinețită. Dar nu aceasta era partea cea mai interesantă: avea și ambii ochi vineți și umflați. Am alergat la urgențe încercând pe drum să aflu povestea: intraseră viespi în pod și s-a gândit să bage insecticid pe ușița de acces de la priza principală pentru internet. Așa că înarmată cu un spray insecticid s-a urcat pe singurul scaun din cameră: unul cu roți, ignorând astfel orice lege elementară a fizicii. Evident că în momentul în care a apăsat pe spray scaunul a plecat în direcția opusă și ea a căzut cu nasul nici mai mult nici mai puțin decât în muchia capacului spray-ului. Mi-a mărturisit că s-a panicat crezând că și-a spart ochelarii. Pe măsură ce povestea îmi venea să o omor. M-am abținut pentru că era evident că avea dureri. Am ajuns la Urgență, i s-a făcut o radiografie și bineînțeles că nu avea nimic fisurat. A stat o zi cu gheață pe picior și i-a trecut. Vânătăile de la ochi le-a purtat însă cu mândrie mai mult de o săptămână.
Acum am stabilit o serie de reguli stricte pe care mama trebuie să le urmeze atunci când rămâne singură acasă și pe care i le reamintește de fiecare dată fiica mea cu cea mai mare seriozitate: nu are voie să se suie pe scaune cu roți, pe vasul de la wc, pe mese, în pomi sau pe acoperiș. Mă îndoiesc că le va urma dar noi ne facem datoria.
Articolul a fost scris pentru Etapa XIV a competiției Superblog 2013. Sponsorul, magazinul online Reeija.ro, ne-a invitat să inventăm o povestioară amuzantă. Ne-având nici o idee am întrebat-o pe mama și ea a început să ne povestească. După ce am râs copios o după-amiază întreagă m-am gândit să vă împărtășesc și vouă câteva momente inedite din viața mamei mele.
Sunt un hibrid. Uneori femeie, de multe ori copil. Pendulez între două existențe dar nu îmi găsesc locul în nici una.
La lumina zilei par un om ca toți ceilalți oameni: mă trezesc, mănânc, muncesc, plătesc facturi și duc copilul la școală. Nimic ieșit din comun. Nimic mai puțin monoton. Mă camuflez în cenușiu. Deși din când în când câte un strop de culoare pe care am uitat să îl șterg mă mai trădează.
Un strop de culoare rămas din bogăția nopților mele, atunci când mă iau la întrecere cu curcubeul, când construiesc castele de nisip din nori și mă joc de-a baba-oarba cu peștii din ocean. Când merg la bal cu a treisprezecea pereche de conduri sau iau ceaiul cu Pălărierul Nebun.
Uneori, atunci când cenușiul zilelor mele mă apasă prea tare, mă urc în mașină și plec fără a avea o țintă. Cutreier drumuri fără a avea o hartă. Nu-mi trebuie sistem de navigație. Nu-mi trebuie nimic. Start. Apăs pedala de accelerație și mă las condusă.
Mă las condusă de panglica de asfalt. Uneori o părăsesc pe cea pe care mă aflu și aleg o alta care simt că mă va duce acolo unde vreau să ajung. Nu știu cum arată acest loc. Poate să fie orice: o abație cisterciană, oază de liniște și amintire, un castel uitat în sălbăticia munților Carpați sau pur și simplu o faleză bătută de vânturi și de ape.
Dar este locul unde trebuie să ajung. Este locul pe care nu l-am mai văzut niciodată dar care mă așteaptă pentru a ne depăna reciproc poveștile: el în ritmul veacurilor, eu în ritmul bătăilor inimii.
Îmi iubesc mașina. Ea este cea care mă poartă către locul unde trebuie să ajung. Mașina mea, cenușie ca și mine. Mașina mea obișnuită cu trasee monotone: de acasă la birou, de la birou la școală, de la școală acasă. Le execută fără să cârtească, silențioasă și discretă. Din când în când însă o cuprinde un fel de nerăbdare…și știu că a sosit momentul să (re)descoperim lumea împreună.
Pentru că mașina mea este și ea un hibrid. La prima vedere pare o mașină ca toate celelalte. Dar pentru cine o cunoaște este de fapt o punte către viitor. Dar pentru că este un hibrid, la fel ca mine, nu a reușit să-și taie încă rădăcinile care o leagă de trecut. Ar vrea să zboare dar are roți care rulează pe asfalt. Ar vrea să meargă cu viteza gândului dar o astfel de viteză încă nu i s-a montat. Ar vrea să fie.
Îmi iubesc mașina pentru ceea ce nu poate să facă, pentru această luptă a ei de a privi în viitor. Îmi iubesc mașina pentru că este cenușie, la fel ca mine. Îmi iubesc mașina pentru că deși privind către viitor face parte din prezent. Dar mai ales o iubesc pentru că este un hibrid, la fel ca mine.
Bine ai venit în casa noastră! Mă întâmpină o voce diafană cu inflexiuni calde. Am intrat emoționată neîndrăznind să-mi ridic privirea de pe podelele de un alb imaculat. Ajunsă în salon am fost invitată să iau loc într-un fotoliu.
Pe mine te rog să mă scuzi doar două minute cât anunț copii că ai venit.
Rămasă singură am început să cercetez curioasă camera. Totul în jur era alb impecabil: pereții, parchetul, lumina…. Mobila simplă de un violet deschis, două canapele și câteva fotolii, personaliza încăperea. Pe unul din fotolii dormita o pisică grasă care putea trece ușor drept obiect de decor. Din loc în loc câteva măsuțe de sticlă întregeau designul minimalist al încăperii.
Cum a fost călătoria?
Am tresărit uimită să constat că nu eram singură în cameră. Vocea, cu tonalități de bas, venea din dreapta mea. M-am întors și am remarcat doi ochi mari care mă cercetau cu atenție pe sub sprâncenele stufoase.
A fost plăcut. Foarte rapid. Dintr-un click.
Aceasta este bine, răspunse părând mulțumit domnul cu sprâncenele stufoase. Aceasta este foarte bine, repetă el. Poate ai dori să jucăm un joc de șah?
Și fără a aștepta răspunsul meu, care ar fi fost că sunt un jucător execrabil de șah, în fața mea se materializă un minunat glob pământesc din lemn care se deschise singur dezvăluind un joc de șah gata pregătit.
Văd că ai făcut cunoștință cu soțul meu, mă salvă vocea diafană a doamnei Luxury. Jocul de șah este slăbiciunea lui, adăugă zâmbind. Dragul meu nu cred că doamna are timp acum. Și jocul de șah dispăru la fel de misterios precum apăruse. Știi, se întoarse către mine, muncește atât de mult încât foarte rar are ocazia să se distreze. Ah, dar uite că au apărut și copii.
În cameră intră o mică balerină și parcă întreg spațiul se umplu de muzică și voioșie. Păși pe vârfuri cu grație desăvârșită și fâcând o piruetă în dreptul meu se aplecă și mă sărută grațios pe obraz.
Cât mi-ar plăcea să zbor pe Lună…Nu-i așa că Luna e minunată?! Petrec noaptea întreagă admirând-o…Iar ziua dansez de dorul ei. Și începu să se învârtă în piruete amețitoare plutind printre măsuțele de sticlă.
Priveam fascinată silueta ireală și un sentiment de liniște și fericire mă cuprinse.
Copila asta e cam lunatecă, se auzi vocea gravă a domnului Luxury Wise. Auzi să zbori pe Lună…mai bine s-ar opri din toate aceste piruete fără sens și ar face și ea ceva util.
Vai, domnule Wise, dar face. Piruetele sale sunt atât de frumoase și aduc atât de multă bucurie, m-am trezit intervenind aproape fără să vreau. După privirea rece a domnului Wise mi-am dat seama că urma să nu fie de acord cu mine. Dar nu apucă sa-și exprime dezaprobarea pentru că un zgomot infernal făcu orice conversație imposibilă. Era un amestec de sunete: potcoave de cal, nechezat, zângănit metalic de armură. Și în câteva secunde întreg spațiul liber fu invadat de un cavaler, complet înarmat pentru turnir, și călare pe armăsarul său.
Dragul meu de câte ori te-am rugat să nu vii cu calul în salon? întrebă doamna Wise pe același ton calm și diafan, dar cu o urmă subtilă de dojană în glas.
Dar mamă știi că nu pot lăsa garda jos nici măcar o secundă! Dușmanii mei pot ataca oricând! Și eu îi aștept! Numai să îndrăznească!Voi lupta întotdeauna împotriva Urâtului și Prostului-Gust! Ah, numai să îmi iasă în cale! Rosti cavalerul cu înflăcărare. Apoi întoarse calul și ieși din cameră la fel de furtunos pe cât intrase.
Pe fața mea probabil că se citea uimirea, fața aceasta expresivă a mea băgându-mă până acum într-o mulțime de încurcături, pentru că doamna Luxury se simți datoare să îmi explice:
În familia noastră fiecare are responsabilitățile sale. Domnul Wise, ca orice cap de familie respectabil, se ocupă de chestiunile financiare. Fiul nostru pe care tocmai l-ai văzut ne asigură protecția. Amenințarea este cât se poate de reală, dar poate că mai exagerează uneori cu avântul său. Entuziasmul tinereții, nu-i așa că este un sentiment minunat?! Draga mea Balerina este firea sensibilă din familie. Dar ne aduce atâta bucurie. Iar micuțul Jolly se ocupă de împachetat cadouri. Draga mea trebuie să știi că împachetatul este o treabă foarte serioasă. Necesită multă atenție și un simț estetic impecabil. Ți-ar plăcea să îl vezi la lucru?
Am răspuns că da și desăvârșita doamnă Luxury mă invită cu un gest plin de amabilitate să o urmez. Nu mă puteam abține să nu îi admir ținuta grațioasă, croiala perfectă a rochiei argintii, mersul feminin.
Ne-am oprit în ușa unei camere enorme ticsită până la refuz cu hârtii cu nenumărate imprimeuri, casete și cutiuțe de toate culorile, formele și dimensiunile. Nu-i place să fie deranjat în timp ce lucrează, îmi șopti doamna Luxury. La început nu înțelegeam ce vrea să spună pentru că nici nu l-am remarcat pe micuțul Jelly, o pată multicoloră printre multe alte pete multicolore. Dar el era acolo extrem de concentrat la ceea ce avea de făcut. În fața sa aliniase câteva micuțe obiecte care păreau extrem de importante. Le lua pe rând în mână, le studia îndelung, după care alegea hârtia potrivită după culoare, textură și dispoziție. Apoi cu viteza tuturor celor opt tentacule ale sale transforma totul într-un cadou perfect. Era magie. Și era o plăcere să îl privești. Plăcerea se putea citi și pe chipul doamnei Luxury. Și privind această femeie minunată am înțeles: ea era responsabilă pentru a ține unită minunata familie LuxuryGifts.ro.
Copii se învârteau în dansul lor inocent, scandând cu voci vesele melodia monotonă. Din când în când aruncau câte o privire furișată către ascunzătoare Omului-Negru. Se opri hipnotizat să îi privească. Mici fețe pistruiate, bronzate, bretoane ciufulite, bentițe cu funde roz, mânuțe prinse unele de altele.
O fetiță îi atrase în mod special atenția. Avea o coadă lungă împletită pe spate și ochii mari verzi. Îi amintea de o altă coadă lungă prinsă pe spate. Și alți ochi verzi, umbriți de gene lungi și negre. Se jucau pe maidanul dintre blocuri, printre buruienile uscate și maldărele de moloz. Ea avea rochițe din pânză înflorată și pantofiori de pânză. El pantaloni scurți făcuți din pantalonii lungi care îi rămăseseră scurți și pantofii vechi cărora le decupaseră vârfurile pe post de sandale. Ea tocmai primise de la mătușa din RDG o trusă de doctor. Cu ramele de plastic în vârful nasului îl consulta serioasă cu stetoscopul bleu. Nota ceva pe mica fișă de consultație dând dezaprobator din cap: ”E grav! Ești foarte bolnav! Ai nevoie de o injecție specială!” Apoi cu cea mai mare seriozitate scoase o seringă din trusă. Atunci s-a speriat. Nu vroia să facă injecții. Nu vroia să fie bolnav! Și a fugit de pe cutia de carton ce ținea loc de pat de spital. A fugit plângând acasă lăsând în urmă râsul batjocoritor al celorlați copii.
A fugit dar nu a uitat. De câte ori trebuia să meargă la medic își amintea râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea. Râsul acela îi rămăsese în suflet ca un ghimpe. S-au reîntâlnit în liceu. Ea înaltă, subțire. Avea uniforma făcută pe comandă și pantofi de lac cu un pic de toc. El purtând uniforma fratelui mai mare, un adolescent șters și elev mediocru. Ochii ei mari și verzi l-au cercetat o clipă apoi au trecut mai departe fără al recunoaște. Dar el a recunoscut-o imediat. A început să o urmărească în taină întâi cu ura umilinței dureroase. Apoi, nici el nu știe cum s-a întămplat, o urmărea pentru că nu putea să facă altfel. Ea era clasa a XII-a. El abia a X-a. Nici nu exista pentru ea.
Apoi fratele lui l-a luat la o petrecere de Revelion. Nimeni nu îl băga în seamă pe puștiul de a X-a cu haine ponosite. Toți se distrau. Râdeau. Cineva adusese alcool și îl strecuraseră în suc. A băut și el. Prima dată s-a înecat. Apoi i-a plăcut senzația. Lumea era un loc mai vesel. Culorile se amestecau. Și totul a început să se învârtă. A căutat un dormitor. Simțea nevoia să se întindă. A intrat în prima cameră. Acolo era ea. Cu părul lung despletit peste rochia înflorată. Plângea. A privit-o câteva momente. Simțea o satisfacție ciudată. Apoi i-a părut rău. S-a așezat lângă ea. Ea i s-a aruncat în brațe hohotind. Și atunci…poate alcoolul a fost de vină…i-a ridicat fața și și-a lipit buzele sale uscate de buzele ei fierbinți. Stângaci. Pătimaș. Cu ură. Cu adorația celor 17 ani ai săi.
Ora două a sosit
Omul-Negru n-a venit!
Ore lungi de marșuri fără rost. Școala de luptă. Culcat! La stânga! La dreapta! Bocanci grei și incomozi. Bătături în talpă. Bășici la degete. Mâncare proastă dintr-un cazan murdar. Dușuri la ore fixe. Cu apă rece. Pachetele de la mama.
Mirosul prafului de pușcă. Nimic nu are sens. Nimic în afară de ochii ei verzi care îl țin treaz în fiecare noapte. Își imaginează fiecare mișcare a ei, cum râde. Gândul petrecerilor din cămin îl rod și nu îi dau pace. Gândul altor mâini în jurul talie ei în timp ce dansează. Alarma de dimineață. Ploaie. Noroi. Rucsacul greu cu armamentul din dotare. Rutina.
Nimic nu îl pregătise pentru această realitate. Rece. Murdară. Absurdă. Unde erau faptele glorioase? Șirurile de soldăței de plastic frumos aliniate luptându-se eroic. Poate că așa se văd și ei de undeva de sus. Șiruri de soldăței de plastic aranjate pe masa unui general. Același joc. La altă scară. Dar fără eroism. Doar instrucție. Marșuri. Nesiguranță.
Ora trei a sosit
Omul-Negru n-a venit!
Copii se învârt în continuare.
Și glasurile lor îl duc mai departe în amintire. La un alt glas. Tot de copil. Un copil cu ochii verzi ai mamei sale. Acoperiți de gene lungi și negre. Dar pe atunci nu avea timp să îl asculte. Nu avea timp.
Prins în giganticul său joc de Monopoly uitase de tot restul. În fața lui, pe biroul negru de mahon, se înșirau străzile orașului. Aici voi face case, aici hotel. Acestea nu sunt bune. E o investiție proastă. Poate dincolo. Cartierul galben are potențial. Totul este să știi să îl exploatezi. Și de ce nu avem nevoie ne debarasăm. Cum? Simplu. Vindem. Și dacă nu merită vândute le demolam. Și construim altceva.
Poftim? Este serbare la școală? Eu nu am timp să ajung. Joacă-te tu de-a mama. Că eu mă joc de-a tata. Nu te mai plânge. Vă lipsește ceva? Atunci…ce altceva mai vrei de la mine?! Chiar nu înțelegea că el nu are timp?!
Ora patru a sosit
Omul-Negru n-a venit!
Și numai timpul i-a mai rămas. Fata cu ochii verzi a plecat. Râsul copilului cu ochii verzi ca ai mamei sale nu s-a mai auzit. S-a întors într-o zi de la biroul său negru de mahon. A deschis ușa și l-a întâmpinat o liniște ciudată. Dar nu a înțeles de prima dată. Iritat și-a pus un pahar de vin și a deschis televizorul. S-a așezat în canapea. A așteptat. Minutele treceau. Se înnoptase deja. Simțea că ceva nu este așa cum ar trebui să fie așa că a sunat-o. A intrat mesageria.
Nervos s-a dus în dormitor. A vrut să se schimbe pentru a face duș. Când a intrat în dressing a văzut că hainele ei lipsesc. A început să caute în sertare. Toate erau goale. S-a dus în camera copilului. Abia atunci a realizat. Plecaseră.
Întâi s-a enervat. I-a trimis sute de mesaje. Mesaje de amenințare. Toată umilința se întorsese de zece ori mai puternică. După un timp a obosit. A început să o implore. Și umilința i se întipărea și mai adânc în inimă. Răsul din copilărie, râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea, îl auzea acum din nou..
Ora cinci a sosit
Omul-Negru n-a venit!
S-a apucat de băut. Întâi câte un pahar. Apoi o sticlă. Apoi cine să mai țină socoteala. Și-a făcut noi prieteni. Genul acela care stau cu tine până la ultima picătură de băutură. L-au dus să joace. I-a plăcut. A jucat. Și a pierdut. A pierdut totul. Până și biroul negru de mahon. Apoi l-au părăsit. Mică muscă prinsă în urzeala unui păianjen gigantic.
Acum trebuia să joace altfel de jocuri: jocurile foamei. Nemiloase. Crude. Aruncat în arenă lupta împotriva propriilor sale eșecuri. Și a luptat. A luptat pe viață și pe moarte. Dar fata cu ochii verzi nu a mai fost acolo să îl vadă învingând. Și nici copilul cu ochii verzi ai mamei sale. Și nu s-a simțit ca un învingător.
Ora șase a sosit
Omul-Negru n-a venit!
Copii se învârt din ce în ce mai repede. Privirile furișate devin din ce în ce mai dese. Se închipuie și el prins în jocul lor, scandând melodia monotonă, simțind amenințarea…
Ora șapte a sosit
Omul-Negru a venit!
Copii se împrăștiară fugind cu țipete. Doar el rămase, senin și nemișcat. Acum era pregătit. Mai jucase jocul acesta.
Se ridică amorțit din scaun și se uită cu greutate la ceas. Ochii săi obosiți necesită timp să se obișnuiască cu lumina difuză a dimineții. Este 6: 30. Deja?! Înseamnă că au trecut peste 10 ore.
De fapt au trecut câteva vieți. Își toarnă o ceașcă de cafea rece din cafetiera uitată pe masa din bucătărie. Ceva nedefinit plutește în lichidul maro cu aspect mâlos. Ridică din umeri și bea.
Încă un sfert de oră și trebuie să plece la muncă. Își simte pleoapele grele, dureroase. De câte zile nu a mai dormit?! Dar gata. Diseară se termină și va dormi o săptămână. Cel puțin. Noua lume se va deschide abia pe 7 noiembrie așa că are timp.
Era bine dacă ar fi fost mai odihnit. Diseară va fi momentul decisiv, momentul confruntării finale. Oamenii lui se bazează pe el să îi conducă către victorie. Dezbină și cucerește! fusese strategia adoptată. Așa preluase conducerea. Râdea și acum gândindu-se la panica creată în momentul în care au înțeles ce se întâmplă. Dar era prea târziu. I-a luat ca din oală.
Acum mai trebuia doar să le dea lovitura finală. Ucide! Ucide! Ucide! Era cel mai bun asasin din câți existaseră vreodată. Și nu exagera. Dar de această dată era mai mult: era strateg, era leader …era tot ceea ce ar fi putut să fie în viața reală și un pic mai mult. Se antrenase nopți întregi pentru acest moment. Ore și ore de tras la țintă, în soldați, în monștrii, în demoni. Își amintea și acum cu emoție primul shooter jucat vreodată: ”Return to Castle Wolfenstein”. Era mic atunci … tremura de frică noaptea…singur în dormitorul său…în timp ce mumiile răsăreau din negura catacombelor. Pe vremea aceea avea placă video integrată…nimic nu mergea…fundalul era o mare pată amorfă… Și-a vândut bicicleta pentru a cumpăra o placă video performantă. Habar n-avea el pe vremea aceea de plăci video ATI sau nVidia. Cumpărase ceea ce îi spusese un prieten mai mare să cumpere.
Și uite unde a ajuns acum! Nici o componentă nu mai are secrete pentru el. A devenit o autoritate în domeniu. Este considerat un expert. Un fel de enciclopedie. Știe absolut toți parametrii pe de rost, face testări…dă sfaturi pe un forum de gaiming al unui magazin online. Este respectat.
Ucide! Ucide! Ucide! Nimic nu mai putea să stea în calea lui acum. Doar dacă…și posibilitatea îl paralizează. Pune mâna pe telefon. Nu se mai duce la muncă azi. Va spune că are o … indigestie. A treia oară luna aceasta. Nu contează. De fapt nici nu mai sună. Fie ce-o fi. Doar se va conecta. Se va convinge că totul decurge conform planului. Și va pleca apoi la muncă. Va inventa el o scuză, ceva…se gândește pe drum.
Se așează în scaunul special conceput pentru a asigura o poziție cât mai comodă. Nimic nu trebuie să-l distragă atâta timp cât este conectat la adevărata existență. Deschide dintr-un gest poarta de acces. Cu glas clar dar care îi trădează încordarea își spune parola. A intrat. În jurul său o lume se construiește. Frânturi de imagini se perindă cu viteză făcându-i rezumatul minutelor cât a lipsit. Apoi brusc, fără nici un avertisment, simte. Simte lipită de ceafa sa metalul rece al unei arme. Știe instinctiv cui aparține. Nu e nevoie să se întoarcă. Știuse încă înainte de a intra.
Dezbină și cucerește! Începe să râdă. Un râs nervos. O descărcare parcă fără voie. Cât de naiv a putut să fie! Ar fi trebuit să o elimine de la început încă de când știuse să se facă indispensabilă cu intrigile ei, cu glasul său ca o insinuare, unealta perfectă, supusă, mortală. Mâna lui dreaptă.
I se păre că aude zgomotul inconfundabil produs de deget pe trăgaci. Apoi liniște. Imaginile în jur încep să se dezintegreze, să se amestece cu cele ale unei alte realități. Una banală. Una în care el este un nimeni, un simplu roboțel printre alte mii de roboței…
Rămasă singură am început să cercetez curioasă camera. Totul în jur era alb impecabil: pereții, parchetul, lumina…. Mobila simplă de un violet deschis, două canapele și câteva fotolii, personaliza încăperea. Pe unul din fotolii dormita o pisică grasă care putea trece ușor drept obiect de decor. Din loc în loc câteva măsuțe de sticlă întregeau designul minimalist al încăperii.
Cât mi-ar plăcea să zbor pe Lună…Nu-i așa că Luna e minunată?! Petrec noaptea întreagă admirând-o…Iar ziua dansez de dorul ei.
Dar el era acolo extrem de concentrat la ceea ce avea de făcut. În fața sa aliniase câteva micuțe obiecte care păreau extrem de importante. Le lua pe rând în mână, le studia îndelung, după care alegea hârtia potrivită după culoare, textură și dispoziție. Apoi cu viteza tuturor celor opt tentacule ale sale transforma totul într-un cadou perfect. Era magie. Și era o plăcere să îl privești. Plăcerea se putea citi și pe chipul doamnei Luxury. Și privind această femeie minunată am înțeles: ea era responsabilă pentru a ține unită minunata familie LuxuryGifts.ro. 
Ore lungi de marșuri fără rost. 
Copilul în oraș 